Arhimandritul Gheorghe Kapsanis
igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfântului Grigorie, Muntele Athos
ÎNDUMNEZEIREA,
SCOPUL VIEŢII OMENEŞTI
ÎNAINTE-CUVÂNTARE
Este o mare îndrăzneală din partea cuiva să vorbească despre îndumnezeire, fără să dea el însuşi mărturie de aceasta. Din mila Atotţiitorului Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, am îndrăznit la ceva ce este peste putinţa noastră.
A trebuit s’o facem pentru a nu ascunde de la faţa fraţilor noştri creştini ortodocşi scopul cel mai înalt şi cel mai de pe urmă al vieţii noastre, cel pentru care am fost făcuţi.
A trebuit s’o facem pentru a desluşi că singura învăţătură ortodoxă este cea a îndumnezeirii şi nu cea a desăvârşirii morale a omului, fără de Harul lui Dumnezeu, potrivit concepţiilor apusene.
A trebuit s’o facem pentru a năzui după tot ce-i mai bun şi astfel să luptăm pentru Dumnezeul cel în Treime, cel preacinstit şi singurul ce poate ostoi pe deplin setea de Desăvârşit a sufletului.
A trebuit s’o facem pentru a ne umple din preaplin de recunoştinţă către Ziditorul şi Făcătorul nostru pentru darul Său cel mare – îndumnezeirea noastră prin Har.
A trebuit s’o facem pentru a simţi însuşirea de neînlocuit a Sfintei noastre Biserici – singura părtăşie pământească a îndumnezeirii.
A trebuit s’o facem pentru a da mărturie de măreţia şi adevărul credinţei noastre ortodoxe, singura credinţă care învaţă şi încredinţează îndumnezeirea celor ce o împărtăşesc.
Şi, în cele din urmă, am îndrăznit să facem aceasta pentru a ne mângâia sufletele care, oricât de otrăvite şi tulburate de păcat ar fi, tânjesc după lumina lui Hristos.
Milostive Doamne, binevoieşte în dragostea Ta cea nemăsurată să ne învredniceşti a păşi pe calea îndumnezeirii, mai înainte de a ne depărta de la această lume vremelnică.
Milostive Doamne, povăţuieşte în căutarea lor spre îndumnezeire pe toţi fraţii noştri ortodocşi cei lipsiţi de bucurie din pricina necunoaşterii măreţiei chemării lor, chemaţi fiind de Tine să devină dumnezei prin Har.
Milostive Doamne, călăuzeşte paşii creştinilor heterodocşi spre cunoştinţa Adevărului tău, ca să nu rămână în afara Cămării tale de nuntă, lipsiţi de Harul îndumnezeirii.
Milostive Doamne, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta! Amin.
Martie 1997
Notă: Această carte este o culegere de predici rostite în felurite perioade, în mai multe oraşe ale Greciei, la invitaţia Preasfinţiţilor Mitropoliţi ai locului.
Astfel, este de înţeles stilul tratatului, ce cuprinde pasaje înregistrate din omilii.
Aş mai aminti că de la întâia mea predică am stăruit pe această temă, socotind-o a fi de o însemnătate hotărâtoare pentru viaţa duhovnicească.
ÎNDUMNEZEIREA – SCOP AL VIEŢII OMENEŞTI
Problema menirii vieţii noastre este de o însemnătate hotărâtoare, căci priveşte cel mai de preţ lucru pentru om: scopul existenţei sale pe pământ. Dacă omul are atitudinea potrivită în această privinţă, dacă îşi conştientizează adevărata menire, atunci este capabil să dea piept aşa cum trebuie cu întâmplările neînsemnate şi cu cele de zi cu zi ale vieţii sale, precum relaţia cu aproapele său, studiile sale, profesiunea sa, căsătoria sa, naşterea şi creşterea copiilor săi. Însă dacă nu îmbrăţişează atitudinea potrivită în această privinţă fundamentală, atunci va da greş şi în celelalte ţeluri ale vieţii sale. Căci ce înţeles ar mai putea avea acestea, atunci când întreaga viaţă omenească nu şi-a găsit un înţeles?
Încă din cel dintâi capitol al Sfintei Scripturi, ni se descoperă scopul vieţii, atunci când scriitorul cel sfânt spune că Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său şi întru asemănare”. Prin aceasta ne încredinţăm de marea dragoste pe care Dumnezeul cel în Treime o poartă omului. El nu vrea ca acesta să fie o făptură oarecare, cu anume daruri (harisme), cu anume însuşiri, cu o anume superioritate asupra restului zidirii, ci vrea ca el să fie un dumnezeu prin Har.
La cea dintâi vedere, omul pare să fie doar o fiinţă biologică, asemenea celorlalte făpturi, animalele. Desigur, omul este un animal, dar, precum defineşte Sfântul Grigorie Teologul: „Omul este singura făptură ce se osebeşte de toată zidirea, singura ce poate ajunge un dumnezeu” (Omilie la Epifanie – MPG 36, 324, 13).
„După chipul Său” se referă la darurile pe care Dumnezeu le-a dat doar omului, spre deosebire de toate celelalte făpturi ale Sale, pentru ca el să fie chip al lui Dumnezeu. Aceste daruri sânt: o minte cugetătoare, o conştiinţă, voie slobodă (libertate), creativitate, eros şi tânjire după desăvârşit şi după Dumnezeu, o cunoaştere de sine, personală, şi tot ceea ce îl face pe om să stea deasupra restului zidirii făpturilor şi îl face să fie o persoană şi să aibă o personalitate. Cu alte cuvinte, ceea ce îl face pe om să fie o persoană sânt darurile „după chipul Său”.
Înzestrat cu „chipul”, omul este chemat să dobândească „asemănarea”, să ajungă la îndumnezeire. Ziditorul, Dumnezeu prin fire, îl cheamă pe om să devină dumnezeu prin Har.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu daruri „după chipul Său”, ca să aibă putinţa de a se înălţa foarte sus, ca să poată dobândi printr’însele o asemănare cu Dumnezeul şi Făcătorul său: nu să aibă parte de o relaţie exterioară, morală cu El, ci o unire personală cu Ziditorul său.
Poate că este o prea mare îndrăzneală chiar să spunem şi să gândim că scopul vieţii noastre este de a deveni dumnezei prin Har. Totuşi, Sfânta Scriptură şi Părinţii Bisericii nu ne-au ascuns acest lucru.
Din nefericire, mulţi dintre cei din afara Bisericii, ca şi mulţi dinlăuntrul ei, sânt neştiutori. Ei cred că scopul vieţii noastre este, în cel mai bun caz, doar îmbunătăţirea noastră morală, să devenim oameni mai buni. Însă potrivit Evangheliei, Tradiţiei Bisericii şi Sfinţilor Părinţi, nu acesta este scopul vieţii noastre. Omul nu trebuie doar să se îmbunătăţească pe sine, să devină mai moral, mai drept, mai curat, mai grijit. Bineînţeles, trebuie să se petreacă toate acestea, dar nu acesta este scopul cel mai însemnat, scopul cel de pe urmă, pentru care Făcătorul şi Ziditorul nostru l-a făcut pe om. Care este acest scop? Îndumnezeirea – unirea omului cu Dumnezeu, nu în chip exterior sau sentimental, ci întru adevăr.
Atât de sus îl aşează pe om antropologia ortodoxă, încât, dacă o vom compara cu antropologiile tuturor celorlalte sisteme filosofice, sociale şi psihologice, ne vom da seama cu uşurinţă cât de lipsite de profunzime sânt acestea şi cum nu dau nici un răspuns năzuinţei celei mari a omului, după ceva măreţ şi adevărat în viaţă.
De vreme ce omul este chemat să fie după „asemănarea lui Dumnezeu”, adică a fost făcut să devină dumnezeu, atunci când nu se găseşte pe calea către îndumnezeire, el simte o neîmplinire în lăuntrul său, simte că ceva nu este în regulă. Nu se bucură de fericirea cea adevărată nici chiar atunci când încearcă să-şi plinească neîmplinirea cu alte activităţi. Se poate izola, îşi poate plăsmui o lume de vis, dar în acelaşi timp rămâne superficial, neînsemnat şi mărginit. În această lume de vis, omul se înrobeşte şi se întemniţează singur. Îşi rânduieşte viaţa în aşa fel, încât nu este niciodată cu pace, niciodată singur cu sineşi. Prin zgomot, încordare, televiziune, radio, având informaţii despre aproape orice, el încearcă, precum unii cu drogurile, să uite, să nu se gândească, să nu aibă griji, să nu îşi aducă aminte că se găseşte pe o cale greşită, că a rătăcit mult de la scopul său.
Totuşi, în cele din urmă, omul nefericit al zilelor noastre nu va fi mulţumit până când nu va afla altceva, mai profund, care să dăinuie în viaţa sa, ceva cu adevărat frumos şi ziditor.
Se poate uni omul cu Dumnezeu? Poate fi în părtăşie cu El? Poate deveni dumnezeu prin Har?
ÎNTRUPAREA LUI DUMNEZEU:
TEMEIUL ÎNDUMNEZEIRII OMULUI
Părinţii Bisericii spun că Dumnezeu s’a făcut om pentru ca omul să ajungă dumnezeu. Omul nu ar fi putut atinge îndumnezeirea dacă Dumnezeu nu s’ar fi întrupat.
În vremurile de dinaintea lui Hristos, s’au înfăţişat mulţi înţelepţi şi drepţi. Vechii greci, de pildă, au atins nivele filosofice înalte în ce priveşte virtuţile şi pe Dumnezeu. De fapt, filosofia lor cuprindea elemente de adevăr, aşa numitele „spermatikos logos”. În cele din urmă, ei erau nişte oameni deosebit de religioşi, nicidecum nişte atei, precum, desigur, sânt înfăţişaţi de către contemporanii noştri rău-informaţi. Ei nu l-au cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat. Deşi păgâni, erau evlavioşi şi cu frica lui Dumnezeu. Din această pricină, toţi acei pedagogi, învăţători sau conducători politici ori civili, care, în discordanţă cu tradiţia neamului grec, au încercat să dezrădăcineze credinţa în Dumnezeu din sufletul poporului nostru credincios, fără a-i cere măcar încuviinţarea, săvârşesc „hyvris” (în vechiul înţeles al cuvântului). În fapt, ei îndrăznesc să lipsească neamul de caracterul său elinesc, de vreme ce tradiţia grecilor, în istoria noastră străveche, recentă şi contemporană, este o tradiţie a închinării şi cinstirii faţă de Dumnezeu, pe care s’a întemeiat şi încă se mai întemeiază contribuţia universală, culturală a elenismului.
Tânjirea după un Dumnezeu necunoscut, după cunoaşterea lui Dumnezeu, poate fi observată în filosofia vechilor greci. Ei erau credincioşi, dăruiţi, dar fără o cunoaştere dreaptă şi deplină a lui Dumnezeu. Lipsea părtăşia cu Dumnezeu. Îndumnezeirea nu era cu putinţă.
Şi în Vechiul Legământ găsim oameni drepţi şi plini de virtuţi. Totuşi, unirea desăvârşită cu Dumnezeu, îndumnezeirea, devine posibilă, realizabilă, doar o dată cu Întruparea lui Dumnezeu, Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu.
Acesta este scopul Întrupării lui Dumnezeu. Dacă scopul vieţii omului ar fi fost doar de a deveni mai bun moral, nu ar mai fi fost nevoie de venirea lui Hristos în lume. Nu s’ar mai ridicat problema Iconomiei dumnezeieşti, a Întrupării lui Dumnezeu, n-ar mai fi fost nevoie de crucea, moartea, învierea Domnului – de tot ceea ce noi, creştinii, credem că s’a petrecut prin Hristos – de vreme ce neamul omenesc putea fi învăţat să se îmbunătăţească moral de unul singur, prin Prooroci, prin filosofi, oameni şi învăţători în acelaşi timp.
Ştim că Adam şi Eva au fost înşelaţi de diavol şi au dorit să devină dumnezei, însă nu într’o împreună-lucrare cu Dumnezeu, nu cu smerenie, ascultare şi dragoste, ci bizuindu-se pe puterile proprii, pe voia proprie, în chip egoist şi independent. Aceasta înseamnă că esenţa căderii este egoismul. Alegând egoismul şi iubirea de sine, ei s’au despărţit de Dumnezeu şi în loc să dobândească îndumnezeirea, au dobândit tocmai contrarul: moartea duhovnicească.
Părinţii Bisericii spun că Dumnezeu este viaţă. Tot cel ce se depărtează de la Dumnezeu, se depărtează şi de la viaţă. Prin urmare, roadele neascultării lui Adam şi a Evei au fost moartea şi amorţirea duhovnicească (moartea trupească şi cea duhovnicească).
Ne dăm seama cu toţi de urmările căderii. Despărţirea de Dumnezeu l-a purtat pe om către o viaţă trupească, animalică şi diavolească. Măreaţa zidire a lui Dumnezeu s’a îmbolnăvit grav, aproape mortal. „Chipul Său” s’a desfigurat. După cădere, omul nu mai are condiţiile necesare păşirii către îndumnezeire, precum înainte de a păcătui. În această stare de boală gravă, aproape de moarte, omul nu se mai poate îndrepta din nou către Dumnezeu. Omenirea are trebuinţă de o nouă rădăcină. Este nevoie de un om nou, sănătos, capabil să îndrepteze către Dumnezeu libertatea omenească.
Această rădăcină nouă, omul cel nou este Dumnezeu-omul (Theantroposul), Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul (Logosul) lui Dumnezeu, Care s’a întrupat spre a fi rădăcina cea nouă, începutul cel nou, plămada cea nouă a omenirii.
Sfântul Ioan Damaschin, marele dascăl al Bisericii noastre, învaţă ca o dată cu Întruparea Cuvântului, s’a înfăptuit o a doua părtăşie între Dumnezeu şi om. Cea dintâi părtăşie, cea din Rai, s’a rupt şi omul s’a despărţit de Dumnezeu. Mult-milostivul nostru Dumnezeu a întemeiat acum o altă părtăşie, a doua, şi anume, o unire între Dumnezeu şi om care nu mai poate fi ruptă, căci se săvârşeşte în persoana lui Hristos.
Hristos Dumnezeu-omul, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, are două firi desăvârşite: cea dumnezeiască şi cea omenească. Aceste două firi desăvârşite sânt unite „neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit” în persoana cea una a lui Dumnezeu Cuvântul, a lui Hristos, potrivit vestitei formulări a celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Halkidon, care alcătuieşte pe scurt, sub Duhul Sfânt, pavăza Bisericii noastre Ortodoxe împotriva tuturor ereziilor hristologice din toate vremurile. Deci, avem un singur Hristos cu două firi: dumnezeiască şi omenească.
Astfel că, acum, firea omenească, prin unirea ipostatică a celor două firi în persoana lui Hristos, este unită nestrămutat cu cea dumnezeiască, căci Hristos este veşnic Dumnezeu-om. Ca Dumnezeu-om, s’a înălţat la cer. Ca Dumnezeu-om, stă de-a dreapta Tatălui. Ca Dumnezeu-om, va veni să judece lumea la cea de-a Doua Venire. Prin urmare, firea omenească este acum înscăunată în sânul Sfintei Treimi. Nimic nu poate despărţi firea omenească de Dumnezeu. De aceea, acum, după Întruparea Domnului – în aceeaşi măsură în care, oameni fiind, putem săvârşi păcate, în aceeaşi măsură în care ne putem îndepărta de Dumnezeu – dacă vrem, cu pocăinţă, să ne unim iarăşi cu El, o putem face. Ne putem uni cu El, putem deveni dumnezei prin Har.
PARTICIPAREA NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU LA ÎNDUMNEZEIREA OMULUI
Domnul Iisus ne dă putinţa unirii cu Dumnezeu şi a întoarcerii la scopul iniţial pe care Dumnezeu l-a rânduit omului. Pentru aceasta, Iisus Hristos este mărturisit de către Sfânta Scriptură ca fiind calea, poarta, păstorul cel bun, viaţa, învierea, lumina. El este Adam cel Nou, care precumpăneşte greşeala lui Adam cel dintâi. Cel dintâi Adam ne-a despărţit de Dumnezeu prin neascultarea şi egoismul său. Al Doilea Adam, Hristos, ne redă lui Dumnezeu prin dragostea şi ascultarea Sa faţă de Tatăl, ascultare până la moarte, „moarte pre Cruce”. El îndreptează voia noastră slobodă către Dumnezeu, ca, dăruindu-i libertatea noastră, să ne unim cu El.
Totuşi, lucrarea lui Adam cel Nou a avut nevoie mai întâi de lucrarea Evei celei Noi, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a precumpănit greşeala vechii Eve. Eva l-a îndemnat pe Adam la neascultare. Noua Evă a luat parte la întruparea lui Adam cel Nou, cel care va călăuzi neamul omenesc către ascultarea lui Dumnezeu. De aceea, Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, a avut în mântuirea noastră nu doar un rol de căpătâi, ci unul necesar şi de neînlocuit, fiind cea dintâi fiinţă omenească care a atins îndumnezeirea – într’un fel unic şi deosebit.
Potrivit Sfântului Nicolae Cabasila, marele theolog al celui de-al paisprezecelea veac, dacă Maica Domnului nu şi-ar fi dăruit voia lui Dumnezeu, împreună cu ascultarea, de nu ar fi răspuns „Da” lui Dumnezeu, Întruparea lui Dumnezeu nu ar fi fost cu putinţă, căci atunci Dumnezeu ar fi încălcat libertatea pe care i-a dat-o omului. Dumnezeu nu s’ar fi putut întrupa dacă nu ar fi existat un asemenea suflet curat, preasfânt şi neprihănit, precum cel al Născătoarei de Dumnezeu. Ea s’a dăruit pe deplin, şi-a dăruit libertatea, voia, tot sinele ei lui Dumnezeu, ca să Îl aducă la ea şi la noi.
Datorăm mult Maicii Domnului. Pentru aceasta, Biserica i se închină şi o cinsteşte mult pe Născătoarea de Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, rezumând teologia patristică, spune că Maica Domnului are al doilea loc după Sfânta Treime, că ea este dumnezeu imediat după Dumnezeu, un hotar între făcut şi nefăcut. Este „cea dintâi între mântuiţi”, potrivit unei alte preafrumoase exprimări a unui theolog al Bisericii noastre. Sfântul Nicodim Aghioritul, acest dascăl luminător al Bisericii, din vremurile apropiate nouă, arată că până şi cetele îngereşti sânt luminate de lumina primită de la Preasfânta Născătoare.
Pentru aceasta, ea este cântată de Biserică ca fiind „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii”.
Întruparea Cuvântului şi îndumnezeirea omului este taina cea mare a credinţei şi a teologiei noastre.
Aceasta este ceea ce Biserica noastră Ortodoxă trăieşte zilnic în tainele sale, în cântările sale, în icoanele sale – adică, în întregul ei. Chiar şi arhitectura unei biserici ortodoxe întăreşte aceasta. Cupola bisericilor, unde este zugrăvit Hristos cel Atotputernic, simbolizează pogorârea Cerului pe pământ, că Dumnezeu s’a făcut om „şi s’a sălăşluit întru noi”, aşa cum scrie Ioan Evanghelistul.
De vreme ce Dumnezeu s’a făcut om prin Născătoarea de Dumnezeu, o zugrăvim pe Maica lui Dumnezeu în absida altarului, pentru a arăta că El vine pe pământ şi la oameni printr’însa. Ea este „scara cerească pre carea s’a pogorât Dumnezeu”, „podul carele trece la cer pre cei de pre pământ”, locul care l-a cuprins pe Dumnezeul cel necuprins, pentru mântuirea noastră, „Platytera” cerului.
Alături, Biserica îi zugrăveşte pe oamenii îndumnezeiţi: pe cei care au devenit dumnezei prin Har, deoarece Dumnezeu s’a făcut om. Aceasta este pricina pentru care îi putem zugrăvi, în Biserica noastră Ortodoxă, împrejurul şi sub cel Atotputernic, nu doar pe Dumnezeul Întrupat, Hristos, şi pe Maica sa cea fără de prihană, de Dumnezeu Născătoarea Doamnă, ci şi pe Sfinţi. Pe toate zidurile bisericii, zugrăvim roadele Întrupării lui Dumnezeu: bărbaţi şi femei, sfinţiţi şi îndumnezeiţi.
Prin urmare, la intrarea într’o biserică ortodoxă şi la vederea iconografiei celei minunate, dobândim de îndată o cunoaştere: Ne dăm seama de lucrarea lui Dumnezeu în folosul omului şi de scopul vieţii noastre. Tot ce este în biserică mărturiseşte despre Întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului.
BISERICA, LOCUL ÎNDUMNEZEIRII OMULUI
Cei ce vor să se unească cu Hristos, cu Dumnezeu Tatăl – prin Hristos – îşi dau seama că această unire are loc în trupul lui Hristos, care este Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. O unire, bineînţeles, nu cu esenţa Dumnezeiască, ci cu firea omenească îndumnezeită a lui Hristos. Însă această unire cu Hristos nu este una exterioară, nici doar morală.
Noi nu sântem ucenici ai lui Hristos în felul în care unii sânt ucenici ai unui filosof sau ai unui învăţător. Noi sântem mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Biserica este trupul lui Hristos, cel adevărat, nu cel moral, aşa cum au învăţat greşit unii teologi, nepătrunzând în profunzime în duhul Sfintei Biserici. Hristos ne ia pe noi, creştinii, în pofida nevredniciei şi păcătoşeniei noastre, şi ne cuprinde în trupul Său. Ne face mădulare ale Sale, iar noi, cu adevărat, nu în chip moral, devenim mădulare ale trupului Său. Apostolul Pavel zice: „Că mădulări sântem ale trupului lui, din carnea lui şi din oasele lui”.
Bineînţeles, în funcţie de starea duhovnicească a creştinilor, în unele dăţi ei sânt mădulare vii ale trupului lui Hristos, iar în altele sânt mădulare moarte. Dar chiar şi ca mădulare moarte, ei nu încetează să fie mădulare ale trupului lui Hristos. De pildă, o persoană botezată este deja mădular al trupului lui Hristos. Dacă nu se spovedeşte, nu se împărtăşeşte şi nu vieţuieşte duhovniceşte, este un mădular mort al trupului lui Hristos.
Totuşi, atunci când se pocăieşte, se umple din preaplin, dintr’o dată, de viaţa dumnezeiască şi devine mădular viu al trupului lui Hristos. Nu are nevoie de rebotezare. Nebotezatul, însă, nu este mădular al trupului lui Hristos, chiar dacă duce o viaţă morală. El trebuie să se boteze, să devină mădular al trupului lui Hristos, să se cuprindă în Hristos.
Ca mădulare ale trupului lui Hristos, ni se dăruieşte viaţa Sa, ce devine viaţa noastră. Astfel, ni se dă viaţă, sântem mântuiţi şi îndumnezeiţi: era cu neputinţă lui Dumnezeu să nu ne facă mădulare ale sfântului Său trup.
Potrivit sfinţilor Părinţi, mântuirea noastră ar fi fost cu neputinţă dacă nu ar fi fost Sfintele Taine ale Bisericii, care ne cuprind în Hristos şi ne fac de acelaşi trup şi acelaşi sânge cu Hristos.
Ce mare binecuvântare, să fim părtaşi ai Sfintelor Taine! Hristos se face al nostru, viaţa Sa – viaţa noastră, sângele Său – sângele nostru. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu nu are mai mult a dărui omului, decât ceea ce îi dăruieşte în Sfânta Împărtăşanie. Nici omul nu poate cere de la Dumnezeu mai mult decât ceea ce primeşte de la Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
Astfel, botezaţi, mirunşi şi spovediţi, ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului şi devenim dumnezei prin Har. Ne unim cu Dumnezeu, nu mai sântem străini, ci prieteni ai Săi.
În Biserică, locul în care ne unim cu Dumnezeu, trăim aceasta realitate nouă pe care Hristos a adus-o lumii: zidirea cea nouă. Aceasta este viaţa Bisericii şi a lui Hristos, o viaţă ce devine a noastră, ca dar al Duhului Sfânt.
În Biserică, toate lucrurile ne poartă către îndumnezeire – Sfânta Liturghie, Tainele, Cultul dumnezeiesc, propovăduirea Evangheliei, postul – toate. Biserica este singurul loc al îndumnezeirii.
Biserica nu este o întemeiere socială, culturală sau istorică, care să se asemene altor întemeieri din lume. Nu se aseamănă feluritelor instituţii ale lumii. În lume, pot fi găsite instituţii, organizaţii, fundaţii şi alte lucruri frumoase. Însă Biserica noastră Ortodoxă este unicul, singurul loc al părtăşiei lui Dumnezeu cu omul, singurul loc pentru îndumnezeirea omului. Omul poate deveni dumnezeu doar în Biserică, nicăieri altundeva. Nici în universităţi, nici în slujiri sociale, nici în orice alt lucru frumos şi bun pe care ni-l oferă lumea. Oricât de bine intenţionate ar fi, ele nu pot oferi ceea ce ne oferă Biserica.
Din această pricină, instituţiile şi orânduirile omeneşti nu pot niciodată înlocui Biserica, oricât ar avansa ele.
Se poate ca noi, oameni slabi şi păcătoşi, să trecem din când în când, înlăuntrul Bisericii, prin crize şi greutăţi. Se poate ca în sânul Bisericii să aibă loc certuri. Acestea se petrec deoarece, în Biserică, ne găsim într’o călătorie spre îndumnezeire, şi este firesc să existe slăbiciuni omeneşti. Nu sântem dumnezei, ci devenim dumnezei. Se pot petrece multe dintre acestea, însă nu ne vom depărta nicicând de Biserică, căci într’însa avem singura putinţă de unire cu Dumnezeu.
De pildă, atunci când mergem la Biserică ca să luăm parte la sfânta Liturghie şi întâlnim acolo oameni care nu sânt atenţi la Liturghia cea dumnezeiască şi vorbesc unii cu alţii, pricinuind risipirea cugetului, un gând logic ne trece prin minte. Acest gând este: „Ce câştig eu cu adevărat prin venirea la biserică? Nu ar fi fost mai bine dacă aş fi rămas acasă, unde aş fi avut mai multă pace şi linişte pentru rugăciune?”
Trebuie, totuşi, să ne împotrivim cu grijă acestui gând viclean, astfel:
„S’ar putea să am mai multă linişte exterioară acasă, dar nu voi avea Harul lui Dumnezeu care să mă îndumnezeiască şi să mă sfinţească. Nu-l voi avea pe Hristos, care este de faţă în Biserica Sa, nici nu voi avea Sfântul Său Trup şi scumpul Său Sânge care se găseşte în Sfântă Biserica Sa, pe Sfânta Masă. Nu mă voi împărtăşi la Cina cea de Taină a Sfintei Liturghii. Voi fi despărţit de fraţii mei întru Hristos care – împreună cu mine – alcătuiesc trupul lui Hristos”.
Prin urmare, orice s’ar întâmpla, nu vom părăsi biserica, căci numai într’însa aflăm calea spre îndumnezeire.
PUTINŢA ÎNDUMNEZEIRII PRIN ENERGIILE CELE NEFĂCUTE ALE LUI DUMNEZEU
Potrivit învăţăturilor Sfintei Scripturi şi ale Părinţilor Bisericii, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, omul poate atinge îndumnezeirea deoarece Harul lui Dumnezeu este nefăcut. Dumnezeu nu este doar esenţă, aşa cum pretinde „Biserica” Apuseană, ci şi energie. Dacă Dumnezeu ar fi fost doar esenţă, unirea noastră, părtăşia noastră cu El nu ar fi fost posibilă, de vreme ce esenţa lui Dumnezeu este copleşitoare şi de neatins pentru om: „Nu vei putea să vezi faţa Mea, pentru că nu va vedea om faţa Mea şi să trăiască”.
Să amintim un exemplu întrucâtva lămuritor, bazat pe experienţa omenească. Dacă atingem un fir electric neizolat, vom muri. Însă, dacă legăm o lampă la fir, vom primi lumină. Vedem, ne bucurăm, sântem ajutaţi de energia electricităţii, deşi nu îi putem atinge esenţa. Să zicem că ceva asemănător se petrece cu energia cea nefăcută a lui Dumnezeu.
Dacă ne-am putea uni cu Dumnezeu în esenţă, am deveni şi noi dumnezei în esenţă. Aceasta ar însemna că totul ar deveni dumnezeu. Ar fi o amestecătură, nimicul ar fi dumnezeu în esenţă. Aceasta este, pe scurt, ceea ce cred cei de religii orientale. De pildă, în hinduism, dumnezeu nu este o existenţă personală, ci o putere nedefinită ce se găseşte peste tot în lume – în oameni, în animale şi în lucruri (credinţă numită pantheism).
Pe de altă parte, dacă Dumnezeu este doar esenţă dumnezeiască, fără energiile Sale ar rămâne un Dumnezeu iubitor de sine, îndepărtat de făpturile sale şi cu neputinţă de atins.
Potrivit concepţiei teologice ortodoxe, Dumnezeu este Unul în Treime şi Treime în Unul. Precum definesc Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Dionisie Areopagitul şi alţi Părinţi: Dumnezeu este plin de o dragoste dumnezeiască, un eros dumnezeiesc pentru făpturile Sale. Din această dragoste a Sa, nemărginită şi extatică, El se scoală dintru Sineşi şi caută să se unească cu făpturile Sale. Aceasta se arată şi se împlineşte prin energia Sa sau, mai bine zis, prin energiile Sale.
Cu energiile Sale cele nefăcute, Dumnezeu a zidit lumea şi continuă să o zidească. El dă esenţă şi ipostas lumii noastre, prin energiile Sale ziditoare. Este mereu prezent în natură şi înzestrează universul prin energiile Sale atotţiitoare. Îl luminează pe om cu energiile Sale luminătoare. Îl sfinţeşte cu energiile Sale sfinţitoare. În cele din urmă, Îl îndumnezeieşte cu energiile Sale îndumnezeitoare. Prin urmare, Dumnezeul cel sfânt pătrunde în natură, în lume, în istorie şi în vieţile oamenilor prin energiile Sale cele nefăcute.
Energiile lui Dumnezeu sânt energii dumnezeieşti. Ele, la rândul lor, sânt Însuşi Dumnezeu, fără să fie esenţa Sa. Ele sânt Dumnezeu şi astfel îl îndumnezeiesc pe om. Dacă energiile Sale nu ar fi fost dumnezeieşti şi nefăcute, ele nu ar fi fost Însuşi Dumnezeu. Nu ar fi putut să ne îndumnezeiască, să ne unească cu El. Ar fi existat o prăpastie de netrecut între Dumnezeu şi oameni. De vreme ce Dumnezeu are energii dumnezeieşti prin care Se uneşte cu noi, putem astfel să ne împărtăşim de El şi să ne unim cu Harul Său fără a ne amesteca cu Dumnezeu, aşa cum s’ar întâmpla dacă ne-am uni cu esenţa Sa.
Prin urmare, ne unim cu Dumnezeu prin energiile Sale cele nefăcute şi dumnezeieşti, şi nu prin esenţa Sa. Aceasta este taina credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe.
Ereticii apuseni nu pot primi aceasta. Raţionalişti cum sânt, ei nu fac deosebire între esenţa şi energia lui Dumnezeu. Ei susţin că Dumnezeu este doar esenţă şi, astfel, nu pot vorbi despre îndumnezeirea omului. Cum se poate îndumnezei omul, după ei, de vreme ce primesc energiile dumnezeieşti nu ca fiind nefăcute, ci făcute? Mai mult, cum poate ceva ce este făcut, adică care a ieşit din Însuşi Dumnezeu, să îndumnezeiască omul cel făcut?
Ei evită să vorbească despre îndumnezeire pentru a evita pantheismul. Atunci care mai este, după ei, scopul vieţii omului? Doar o îmbunătăţire morală. De vreme ce omul nu poate fi îndumnezeit prin Harul dumnezeiesc, prin energiile cele dumnezeieşti, care este scopul vieţii sale? Doar de a se îmbunătăţi moral şi a rămâne astfel. Dar desăvârşirea morală nu este de îndeajuns pentru om. Nu ne mulţumeşte doar să devenim mai buni decât înainte, să săvârşim fapte morale. Ţelul nostru din urmă este să ne unim cu Dumnezeul cel sfânt. Acesta este temeiul facerii lumii. Acesta este ţelul cel mult-dorit. Aceasta este bucuria noastră, fericirea noastră, împlinirea noastră.
Sufletul omului, ce a fost făcut pe potriva chipului şi asemănării lui Dumnezeu, duce dorul lui Dumnezeu, tânjeşte să se unească cu El. Nu contează cât de moral şi cât de bun este omul, nu contează cât de multe fapte de virtute săvârşeşte – dacă nu îl găseşte pe Dumnezeu şi dacă nu se uneşte cu El, nu va afla mângâiere, căci Însuşi Dumnezeul cel sfânt i-a însuflat această sete sfântă, această iubire dumnezeiască (eros), această tânjire după unirea cu El, după îndumnezeire. Omul are în lăuntrul său puterea iubitoare pe care o primeşte de la Ziditorul său, pentru a iubi cu adevărat, cu tărie, cu jertfă de sine, aşa cum face Ziditorul său cel sfânt, care se îndrăgosteşte de lumea Sa, de făpturile Sale. Omul are puterea de a se îndrăgosti de Dumnezeu prin această lucrare sfântă a iubirii şi potenţialul său afectiv. Dacă omul nu ar avea în lăuntrul său chipul lui Dumnezeu, căutarea sa după arhetip ar fi fost cu neputinţă. Fiecare dintre noi este un chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este arhetipul. Chipul caută arhetipul şi abia atunci când îl află, găseşte mângâiere într’însul.
În cel de-al paisprezecelea veac, un călugăr apusean, Varlaam, a pricinuit o mare tulburare în Biserică. El i-a auzit pe călugării athoniţi vorbind despre îndumnezeire. I s’a explicat că după multă nevoinţă, curăţire de patimi şi îndelungă rugăciune, ei se învredniceau de a se uni cu Dumnezeu, de a avea o trăire a lui Dumnezeu, de a ajunge la o vedere a lui Dumnezeu. A auzit că ei au cunoscut Lumina cea Nefăcută pe care au văzut-o sfinţii Apostoli la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Hristos, în Muntele Thavorului.
Însă Varlaam, cu mintea sa eretică şi raţionalistă, a fost neputincios să înţeleagă autenticitatea trăirilor dumnezeieşti ale smeriţilor monahi şi i-a învinovăţit pe Athoniţi că sânt înşelaţi, eretici şi păgâni. Neavând ştiinţă de deosebirea dintre esenţa şi energia cea nefăcută a lui Dumnezeu, a susţinut neputinţa vederii Harului lui Dumnezeu.
Atunci, Harul lui Dumnezeu a descoperit un dascăl mare şi luminat al Bisericii noastre, sfântul athonit Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului. Cu multă înţelepciune şi luminare de la Dumnezeu, laolaltă cu trăirea proprie, el a propovăduit, a scris mult şi a învăţat, potrivit Sfintelor Scripturi şi Sfintei Tradiţii a Bisericii, că lumina Harului lui Dumnezeu este nefăcută, este energie dumnezeiască. A întărit că oamenii îndumnezeiţi, într’adevăr, văd lumina aceasta ca pe cea mai presus, cea mai adâncă cunoaştere a îndumnezeirii, în care se văd şi ei. Aceasta este Slava lui Dumnezeu, strălucirea Sa, Lumina din Muntele Thavorului, lumina Învierii lui Hristos şi a Cincizecimii, Norul cel luminos al Vechiului Legământ – Lumină Nefăcută şi Adevărată a lui Dumnezeu, şi nu simbolică, precum greşit credeau Varlaam şi cei asemenea lui.
Mai apoi, întreaga Biserică, în trei mari Sinoade din Constantinopole, l-a îndreptăţit pe Sfântul Grigorie Palama şi a propovăduit că viaţa în Hristos nu este doar moralizarea omului, ci îndumnezeirea. Aceasta înseamnă participarea la slava lui Dumnezeu şi o vedere a lui Dumnezeu, a Harului Său, a Luminii Sale celei Nefăcute.
Îi datorăm multă recunoştinţă Sfântului Grigorie Palama, căci cu luminarea primită de la Dumnezeu şi prin teologia şi cunoaşterea sa, ne-a înmânat învăţătura şi cunoaşterea dintotdeauna a Bisericii despre îndumnezeirea omului. Creştinul nu este creştin deoarece poate vorbi pur şi simplu despre Dumnezeu. El este creştin deoarece poate avea o cunoaştere a lui Dumnezeu. Este ca atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, şi vorbeşti cu el, te simţi una cu el, te bucuri de el – aceasta este ceea ce se petrece în părtăşia omului cu Dumnezeu. Nu este doar o relaţie exterioară, ci o unire tainică între Dumnezeu şi om, în Duhul Sfânt.
Până în ziua de astăzi, romano-catolicii socotesc că energia lui Dumnezeu, Harul Dumnezeiesc este făcut. Din nefericire, şi aceasta este una din multele deosebiri de care trebuie ţinut serios cont în dialogul teologic cu romano-catolicii. „Filioque”, primatul Papei şi „infailibilitatea” nu sânt singurele deosebiri de căpătâi dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici. Mai sânt şi punctele amintite mai sus. Dacă romano-catolicii nu primesc Harul lui Dumnezeu ca fiind nefăcut, nu ne putem împăca cu ei, chiar de ar mărturisi toate celelalte. Căci, până la urmă, cum s’ar săvârşi îndumnezeirea, dacă Harul dumnezeiesc ar fi făcut şi n-ar fi energia Nefăcută a Preasfântului Duh?
CONDIŢII PENTRU ÎNDUMNEZEIRE
Bineînţeles, sfinţii Părinţi afirmă că putem atinge îndumnezeirea în Biserică. Îndumnezeirea este însă ceva primit de la Dumnezeu, nu ceva ce putem dobândi singuri. Fireşte, trebuie să ne-o dorim, trebuie să ne străduim şi să ne pregătim să fim vrednici şi hotărâţi a primi şi a păstra această mare însuşire de la Dumnezeu, căci Dumnezeu nu vrea să facă nimic fără încuviinţarea noastră. În acelaşi timp, îndumnezeirea este un dar al lui Dumnezeu. Din această pricină spun sfinţii Părinţi că noi, pe de o parte, „trăim” îndumnezeirea, în vreme ce Dumnezeu, pe de altă parte, „lucrează” îndumnezeirea.
Pot fi subliniate câteva cerinţe necesare în călătoria omului spre îndumnezeire.
a) Smerenia
Potrivit Sfinţilor Părinţi, cea dintâi condiţie pentru îndumnezeire este smerenia. Omul nu poate porni pe calea îndumnezeirii, nu poate primi Harul dumnezeiesc, nu poate veni în părtăşie cu Dumnezeu, fără binecuvântata smerenie. El are nevoie de smerenie chiar şi pentru a realiza că scopul vieţii sale este îndumnezeirea. Fără smerenie, cum îţi vei da seama că scopul vieţii tale zace în afara ta, că zace în Dumnezeu?
Atâta vreme cât omul vieţuieşte egoist, antropocentric, independent, el se face centru şi scop al vieţii sale. Crede că se poate desăvârşi, defini şi îndumnezei de unul singur, prin sine. Până la urmă, acesta este duhul civilizaţiei, al filosofiei şi al politicilor contemporane: de a face o lume mai bună, mai dreaptă, însă de sine stătătoare, o lume care îl aşează pe om în centru, fără a mai aminti de Dumnezeu, fără a recunoaşte faptul că Dumnezeu este izvorul a tot binele. Aceasta este greşeala făcută de Adam, care a crezut că ar fi putut deveni dumnezeu şi s’ar fi putut împlini prin puterile proprii. Toate credinţele umaniste, din toate veacurile, au căzut în greşeala lui Adam. Ele nu socotesc părtăşia cu Dumnezeu o necesitate pentru desăvârşirea omului.
Tot ceea ce este Ortodox este centrat theantropic, îl are pe Dumnezeu-omul Hristos în centru. Tot ce nu este Ortodox – protestantismul, papismul, masoneria, martorii lui Iehova, ateismul – tot ce se găseşte în afara Ortodoxiei are aceeaşi însuşire comună: omul este centrul. Pentru noi, Hristos este centrul. Astfel că este uşor să ajungi eretic, martor al lui Iehova, mason sau orice altceva, însă este greu să ajungi creştin ortodox. Pentru a fi creştin ortodox, trebuie să Îl primeşti pe Hristos, şi nu pe tine, ca centru al lumii.
Prin urmare, începutul căii spre îndumnezeire este smerenia, adică conştientizarea faptului că scopul vieţii noastre nu zace în lăuntrul nostru, ci în Părintele, Făcătorul şi Ziditorul nostru.
Mai mult, trebuie să fim smeriţi, să realizăm că sântem bolnavi, plini de slăbiciuni şi de patimi.
Cel ce începe călătoria spre îndumnezeire trebuie să aibă smerenie neîncetată, pentru a se ţine mereu pe această cale. Căci, dacă primeşte gândul că face bine şi că sporeşte de unul singur, atunci îl copleşeşte mândria. Pierde tot ce a câştigat şi trebuie să o ia de la început, să fie smerit, să îşi vadă slăbiciunea, boala omenească şi să nu se încreadă sieşi. Trebuie să se încreadă Harului lui Dumnezeu, pentru a se ţine mereu pe calea către îndumnezeire.
Pentru aceasta, în vieţile sfinţilor, sântem impresionaţi de marea lor smerenie. Deşi erau foarte aproape de Dumnezeu, străluceau în lumina Sa, făceau minuni, izvorau mir, în acelaşi timp se socoteau netrebnici, credeau că sânt departe de Dumnezeu, că sânt cei mai răi dintre oameni. Tocmai această smerenie i-a făcut dumnezei prin Har.
b) Lucrarea ascetică.
Părinţii spun că îndumnezeirea are trepte, începând cu cele mai de jos, şi continuând spre cele de mai sus. Câştigând smerenia, începem, cu pocăinţă şi cu îndelungă-răbdare în nevoinţa noastră zilnică întru Hristos, lucrarea punerii în practică a poruncilor celor sfinte ale lui Hristos, pentru a ne curăţi de patimi. Mai mult, sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu Însuşi zace ascuns în poruncile Sale şi atunci când creştinul le ţine cu dragoste şi credinţă în Hristos, atunci se întovărăşeşte cu El.
Potrivit sfinţilor Părinţi, aceasta este cea dintâi treaptă a îndumnezeirii, ce se cheamă „praxis” sau „făptuirea”. Este călăuzirea practică, începutul călătoriei către îndumnezeire.
Fireşte, nu este deloc uşor, căci strădania de a dezrădăcina patimile din noi este mare. Se cere multă trudă până ce, puţin câte puţin, lăuntrul nostru cel necultivat se va curăţi de „spinii şi pietrele” patimilor, şi va fi cultivat duhovniceşte, pentru ca sămânţa lui Dumnezeu să cadă şi să dea roadă. Pentru aceasta, este nevoie de o silire a sinelui multă şi neîncetată. Căci Domnul zice: „Împărăţia Cerurilor sileşte-se, şi silitorii răpesc pre ea” (Matei 11:12). Şi iarăşi învaţă sfinţii Părinţi: „Dă sânge şi vei primi Duh”. Cu alte cuvinte, nu poţi primi Duhul Sfânt dacă nu-ţi verşi sângele inimii tale în lupta de curăţire a patimilor, în lupta de a te pocăi cu adevărat şi profund şi de a dobândi virtuţile.
Toate virtuţile sânt ipostaze ale singurei şi celei mai mari virtuţi, cea a dragostei. Atunci când creştinul dobândeşte dragostea, are toate virtuţile. Dragostea este cea care izgoneşte din sufletul omului pricina a tot răul şi pricina a toate patimile, care, potrivit sfinţilor Părinţi, este egoismul. Tot răul din noi vine de la trufie, iubirea bolnavă de sine. Astfel, Biserica noastră este una a străduinţelor ascetice. Fără străduinţele ascetice, nu există viaţă duhovnicească, nevoinţă, sporire. Facem ascultare, postim, priveghem, ne nevoim cu metanii şi stăm în picioare ceasuri întregi, pentru a ne curăţi de patimi. Dacă Biserica Ortodoxă încetează să mai fie ascetică, încetează să mai fie Ortodoxă. Nu îl mai poate ajuta pe om să scape de patimi şi să devină dumnezeu prin Har.
Părinţii Bisericii au dezvoltat despre suflet şi patimile omului o învăţătură antropologică întinsă şi cuprinzătoare. Potrivit Părinţilor, în suflet există puteri cugetătoare şi simţitoare. Partea simţitoare cuprinde puterea mânioasă şi cea poftitoare a sufletului. Partea cugetătoare cuprinde acţiunile raţionale ale sufletului, cum ar fi amintirile şi gândurile. Partea mânioasă sânt simţămintele bune sau rele – dragostea, ura. Puterea poftitoare a sufletului este dorinţa de senzualitate şi de plăcere, zgârcenia, lăcomia, poftele trupeşti, pasiunile omeneşti. Dacă aceste părţi ale sufletului, puterea cugetătoare, cea mânioasă şi cea poftitoare, nu sânt curăţite, omul nu poate primi în lăuntru-i Harul lui Dumnezeu. Nu poate fi îndumnezeit. Partea cugetătoare se curăţeşte prin trezvie, care înseamnă păzirea continuă a gândurilor minţii: păstrarea gândurilor bune şi îndepărtarea celor rele. Şi, în cele din urmă, puterea poftitoare se curăţeşte prin cumpătare. Toate acestea, laolaltă, se curăţesc şi se sfinţesc prin rugăciune.
c) Sfintele Taine şi rugăciunea.
Hristos se sălăşluieşte în inima omului prin Sfintele Taine – Sfântul Botez, Mirungerea, Sfânta Spovedanie, Dumnezeiasca Cuminecătură. Acei creştini ce sânt părtaşi cu Dumnezeu îl au pe Dumnezeu şi Harul Său într’înşii şi în inimile lor, deoarece sânt botezaţi, s’au spovedit şi au primit Sfânta Împărtăşanie.
Totuşi, patimile adumbresc Harul Dumnezeiesc, aşa cum cenuşa acoperă scânteia. Când, prin lucrarea virtuţilor şi cu rugăciune, inima se curăţeşte, scânteia Harului cel Dumnezeiesc este reaprinsă şi credinciosul îl simte pe Hristos în inimă, care este centrul fiinţei sale.
Fiecare rugăciune a Bisericii ajută la curăţirea inimii. Însă, este deosebit de folositoare aşa numita rugăciune monologică, „Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus”, rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune, care în Muntele Athos este transmisă mai departe de-a pururea, are următorul folos: fiind monologică, adică de numai o frază, ajută cu uşurinţă la adunarea atenţiei noastre asupra minţii. Prin concentrare ne coborâm mintea în inimă şi ne îngrijim ca mintea să nu se abată la alte lucruri sau înţelesuri, fie ele bune sau rele, ci să cugete numai la Dumnezeu.
Lucrarea Rugăciunii Inimii, care cu vremea, prin Harul lui Dumnezeu, poate deveni neîncetată, este în sine o ştiinţă, o artă sfântă pe care Sfinţii credinţei noastre o descriu amănunţit în scrierile lor sfinte şi într’o culegere cuprinzătoare de scrieri patristice, numită „Filocalia”.
Rugăciunea aceasta îi ajută pe oameni şi le dăruieşte bucurie. Când creştinii sporesc în această rugăciune, vieţuind în acelaşi timp după sfintele porunci ale lui Hristos şi ale Bisericii, se învrednicesc să primească o trăire a Harului Dumnezeiesc. Încep să guste dulceaţa părtăşiei cu Dumnezeu, trăindu-o – „gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. Pentru noi, ortodocşii, Dumnezeu nu este o idee, un concept, ceva despre care doar cugetăm, despre care vorbim sau despre care citim. El este o persoană, cu care venim într’o împărtăşire vie şi personală, ceva ce trăim şi a cărui cunoaştere o primim.
Abia atunci înţelegem ce bucurie mare, negrăită şi nedescrisă este să îl avem pe Hristos întru noi şi să fim creştini ortodocşi.
Este de mare ajutor creştinilor ce sânt afară, în lume, înconjuraţi de feluritele activităţi şi griji cotidiene, să găsească măcar câteva clipe de pace, pentru a face această rugăciune.
Bineînţeles, toate strădaniile şi îndatoririle săvârşite potrivit voii lui Dumnezeu, atunci când se fac cu smerenie şi cu dragoste, îl sfinţesc pe creştin. Însă rugăciunea este o necesitate. Într’o cameră liniştită (preferabil după o pregătire duhovnicească, prin aprinderea unei mici candele în faţa icoanelor, şi prin arderea de tămâie), pe cât mai departe cu putinţă de zgomot şi tulburări, după o perioadă de liniştire a gândurilor, creştinii îşi pot coborî mintea în inimă prin rostirea rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Ce pace şi ce putere dobândesc sufletele din această linişte a lui Dumnezeu! Ce puternică întărire aduce această rugăciune sufletelor de-a lungul întregii zile, spre a rămâne liniştite, fără nemulţumiri sau nelinişti! Ea îngăduie simţirilor lor sufleteşti să se găsească în înţelegere şi unitate.
Unii oameni caută puţină linişte duhovnicească pe căi nefireşti, în alte locuri, înşelătoare şi diavoleşti, precum aşa-numitele religii orientale. Ei încearcă să afle o oarecare pace prin exerciţiu exterior, meditaţie etc., încearcă să dobândească un echilibru între suflet şi trup. Greşeala este că, într’o asemenea situaţie, omul, încercând să nimicească feluritele gânduri şi lumea materială, de fapt nu vorbeşte cu Dumnezeu, ci monologhează – vorbeşte cu el însuşi. Sfârşeşte în antropocentrism şi dă greş.
EXPERIERI ALE ÎNDUMNEZEIRII
Experierile îndumnezeirii sânt proporţionale cu gradul de curăţire al cuiva. Cu cât se curăţeşte cineva mai mult de patimi, cu atât mai înaltă este cercarea lui Dumnezeu pe care o primeşte, îl vede pe Dumnezeu potrivit cu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu”.
Când cineva începe să se pocăiască, să se mărturisească şi să plângă pentru păcatele sale, atunci se învredniceşte de o primă trăire a Harului lui Dumnezeu. Astfel de trăiri sânt, mai întâi, lacrimile pocăinţei, ce umplu sufletul de bucurie negrăită, şi pacea adâncă, care le urmează. Astfel, această plângere a păcatelor noastre se numeşte „plângere dătătoare de bucurie”, după cuvântul Domnului din Fericirile Sale: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.
Apoi, omul urcă pe trepte mai înalte, precum luminarea dumnezeiască, prin care mintea se luminează şi vede lucrurile, lumea şi oamenii dintr’o altă perspectivă.
Astfel, dragostea creştinului pentru Dumnezeu sporeşte şi vin alte lacrimi, mai înalte, lacrimi de dragoste pentru Dumnezeu, lacrimi ale iubirii dumnezeieşti. Nu mai sânt lacrimi pentru păcate, de vreme ce el s’a încredinţat că Dumnezeu l-a iertat. Acest alt fel de lacrimi, ce aduc o mai mare bucurie, fericire şi pace sufletului, sânt o trăire mai înaltă a îndumnezeirii.
Apoi, omul atinge „apathia” (nepătimirea), o vieţuire fără de patimi stricătoare şi slăbiciuni păcătoase. El este împăcat şi netulburat de toate atacurile din afară, izbăvit de mândrie, ură, vrăjmăşie şi pofte trupeşti.
Acesta este cea de-a doua treaptă a îndumnezeirii, numită „theoria”.
Omul, deja curăţit de patimi, este luminat de Duhul Sfânt, schimbat la faţă şi îndumnezeit. „Theoria” înseamnă vedere. Theoria dumnezeiască înseamnă vederea lui Dumnezeu. Pentru ca cineva să îl vadă pe Dumnezeu, trebuie să fie un om îndumnezeit. Prin urmare, theoria lui Dumnezeu înseamnă îndumnezeire.
Atunci când omul este cu adevărat curăţit pe deplin şi s’a dăruit cu totul lui Dumnezeu, atunci se învredniceşte a primi cea mai mare trăire (omenească) a Harului Dumnezeiesc, care, potrivit sfinţilor Părinţi, este vederea Luminii celei Nefăcute a lui Dumnezeu. Această lumină este trăită de către cei ce au sporit cu mult în îndumnezeire, foarte puţini în fiecare generaţie. Sfinţii lui Dumnezeu o văd şi sânt văzuţi într’însa, întocmai cum sânt zugrăviţi în sfintele lor icoane, cu aureolele.
De pildă, citim în viaţa Sfântului Vasilie cel Mare că atunci când se ruga la chilie, ceilalţi vedeau (desigur, cei ce îl puteau vedea) că el şi chilia sa erau luminaţi pe de-a-ntregul de această Lumină Nefăcută a lui Dumnezeu, Lumina Harului Dumnezeiesc. În vieţile multor sfinţi Noi Mucenici ai credinţei noastre, citim că atunci când turcii (după chinuri îngrozitoare) le spânzurau trupurile în pieţele publice, pentru a-i înfricoşa pe ceilalţi creştini, de multe ori, se vedea noaptea strălucind o lumină în jurul lor. Strălucea atât de puternic şi vizibil, încât însăşi învingătorii cereau coborârea trupurilor, căci aceasta era o dovadă a adevărului credinţei noastre. Ei vroiau, astfel, să evite umilirea în ochii creştinilor, care vedeau că Dumnezeu îşi proslăveşte Sfinţii Săi Mucenici.
Harul îndumnezeirii păstrează nestricate trupurile sfinţilor, sfintele moaşte, astfel că ele izvorăsc mir şi fac minuni. Precum zice Sfântul Grigorie Palama, Harul lui Dumnezeu, după unirea cu sufletele Sfinţilor, se sălăşluieşte în sfintele lor trupuri şi le dă har. Nu doar trupurilor lor, ci şi mormânturilor, icoanelor şi bisericilor lor. Din această pricină ne închinăm şi sărutăm icoanele, sfintele moaşte, mormânturile, bisericile Sfinţilor. Căci în ele toate se găseşte ceva din Harul lui Dumnezeu, pe care Sfântul l-a purtat în suflet datorită unirii sale cu Dumnezeu, datorită îndumnezeirii sale.
De aceea, în Biserică, ne bucurăm de Harul îndumnezeirii nu doar în suflet, ci şi în trupul nostru. Trupul, nevoindu-se împreună cu sufletul, este cu siguranţă proslăvit împreună cu el, ca biserică a Sfântului Duh ce sălăşluieşte într’însul.
Acest Har ce izvorăşte de la Domnul cel Sfânt, Dumnezeul-om Hristos, se revărsă către Maica Domnului, către Sfinţi şi se duce către noi, smeriţii.
Desigur, trebuie să spunem că nu toate trăirile pe care le au creştinii sânt trăiri ale îndumnezeirii, vrednice de încredere şi duhovniceşti. Mulţi au fost înşelaţi de trăiri diavoleşti sau psihologice. Pentru a evita primejdia înşelării şi a înrâuririi diavoleşti, toate trăirile trebuie dezvăluite cu smerenie Părintelui Duhovnicesc, care, cu luminarea lui Dumnezeu, îşi va da seama de autenticitatea sau falsitatea lor, şi va povăţui în chip potrivit sufletul ce s’a mărturisit. Vorbind în general, ascultarea de Părintele Duhovnicesc este unul din aspectele cele mai însemnate ale vieţii noastre duhovniceşti, prin care dobândim duhul bisericesc al uceniciei în Hristos şi căpătăm încredinţare în lupta noastră cea îndreptăţită, care ne va purta spre unirea cu Dumnezeu.
O cale anume a îndumnezeirii, dintotdeauna în Biserică, este monahismul, prin care monahii, sfinţindu-se, dobândesc trăiri înalte ale unirii cu Dumnezeu.
Prin urmare, acei monahi care au parte de îndumnezeire şi de sfinţire ajută întreaga Biserică. Creştinii cred, urmând îndelungata Sfântă Tradiţie a Bisericii, că lupta credincioasă a monahilor are un efect pozitiv asupra vieţii fiecărui nevoitor creştin din lume. Pentru aceasta, în Ortodoxie, poporul lui Dumnezeu are o mare cinstire pentru monahism.
Până la urmă, în Biserică sântem în părtăşie cu Sfinţii, trăim şi ne bucurăm de unirea în Hristos. Se înţelege prin aceasta că în Biserică nu sântem mădulare izolate ci o unire, o frăţie, o adunare frăţească, nu doar între noi înşine, ci şi cu Sfinţii lui Dumnezeu care vieţuiesc astăzi pe pământ sau au adormit. În pofida morţii, nu există despărţire între creştini. Moartea nu îi poate despărţi pe creştini, căci ei sânt cu toţii una în trupul cel înviat al lui Hristos.
Din această pricină, în fiecare Duminică şi de fiecare dată când se slujeşte Sfânta Liturghie, sântem cu toţi de faţă acolo, împreună cu Îngerii şi Sfinţii din toate veacurile. Chiar şi rudele noastre adormite sânt de faţă, dacă, desigur, sânt unite cu Hristos. Sântem acolo cu toţi, părtaşi unii cu alţii, în chip tainic, nu exterior, ci în Hristos.
Acest fapt se vădeşte la Proscomidie (Prothesis) unde, pe Sfântul Disc în jurul Mielului Hristos (Agneţul), sânt aşezate părticele (miride) ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Sfinţilor şi ale creştinilor în viaţă sau adormiţi. După sfinţirea Cinstitelor Daruri, toate aceste părticele sânt afundate în Sângele lui Hristos.
Aceasta este cea mai mare binecuvântare a Bisericii, că sântem mădulare ale ei şi putem fi în părtăşie, nu numai cu Dumnezeu, ci şi noi între noi, ca mădulare ale trupului lui Hristos.
Hristos Însuşi este capul acestui trup sfânt. Viaţa curge de la cap către trup. Trupul, bineînţeles, are mădulare vii, care însă nu au toate aceeaşi vigoare, nu au toate o sănătate desăvârşită. Cei mai mulţi dintre noi aparţinem categoriei din urmă. Totuşi, viaţa, adică sângele cel sănătos, vine de la Hristos Însuşi şi de la mădularele Sale cele vii, către mădularele mai puţin sănătoase, şi puţin câte puţin, şi ele încep să se însănătoşească şi să se întărească, la rândul lor. Aceasta este pricina pentru care trebuie să fim în Biserică! Spre a primi sănătate şi viaţă, căci, înstrăinaţi de Biserică, nu mai există putinţa însănătoşirii şi însufleţirii.
Desigur, toate acestea nu au loc dintr’o dată. Un creştin ortodox trebuie să se străduiască, pas cu pas, de-a lungul întregii sale vieţi, să dobândească Harul lui Dumnezeu, înlăuntrul Bisericii, prin smerenie, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, pentru a se sfinţi şi îndumnezei.
Acesta este menirea vieţii noastre, marele ţel. Nu contează prea mult până unde ajungem. Ceea ce este de preţ este strădania noastră, pe care Dumnezeu o binecuvântează din belşug acum şi în veacul ce va să vină.
NEREUŞITA MULTOR OAMENI DE A ATINGE ÎNDUMNEZEIREA
Deşi am fost chemaţi către această măreaţă menire de a ne uni cu Dumnezeu, de a ajunge dumnezei prin Har şi de a ne bucura de această mare binecuvântare pentru care am fost făcuţi de Ziditorul şi Făcătorul nostru, adesea vieţuim ca şi când acest măreţ şi preaînalt ţel n-ar exista. Astfel, viaţa ni se umple de nereuşită.
Dumnezeul cel Sfânt ne-a făcut pentru îndumnezeire. Prin urmare, dacă nu reuşim să ne îndumnezeim, întreaga noastră viaţă este o nereuşită.
Să amintim câteva pricini ale acesteia:
a) Atenţia dată grijilor pământeşti
Putem săvârşi multe lucruri bune şi frumoase, să studiem, să avem o profesiune, o familie, să agonisim o avere, să facem fapte de filantropie. Atunci când înţelegem şi întrebuinţăm lumea în chip euharistic, ca pe un dar al lui Dumnezeu, atunci totul se uneşte cu El şi devine o cale de unire cu Dumnezeu. În aceeaşi măsură, dacă nu ne unim cu Dumnezeu, atunci am dat greş. Totul este în zadar.
Oamenii dau de obicei greş deoarece sânt purtaţi pe căi greşite de aceste ţeluri secundare ale vieţii. Ei nu socotesc îndumnezeirea ca fiind scopul cel dintâi şi de căpătâi. Nu sânt absorbiţi de cele veşnice. Se dăruiesc din toată inima scopurilor de mai mică însemnătate şi uită că: „un [singur] lucru trebuieşte”.
Mai ales în zilele noastre, oamenii sânt veşnic ocupaţi şi mereu pe fugă – poate este planul diavolului de a-i înşela şi pe cei aleşi – şi, ca urmare a acestora, îşi neglijează mântuirea. De pildă, astăzi trebuie să studiem, să citim; nu mai avem, deci, vreme pentru rugăciune, nu mai avem vreme să luăm parte la slujbele bisericii, nu mai avem vreme de Spovedanie şi de Sfânta Împărtăşanie! Mânie va trebui să luăm parte la întâlniri şi conferinţe, vom avea de îndeplinit îndatoriri sociale şi personale; cum putem atunci să mai găsim vreme pentru Dumnezeu? În ziua următoare, trebuie să mergem la o nuntă, avem şi alte griji legate de familie; prin urmare, este cu neputinţă să ne ocupăm de treburile duhovniceşti. Îi spunem lui Dumnezeu, întruna: „Nu pot veni… Rogu-te să mă ierţi”.
Şi, astfel, toate aceste lucruri frumoase şi îndreptăţite îşi pierd valoarea. Cele pomenite mai sus au o însemnătate adevărată, temeinică, atunci când sânt făcute cu Harul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, atunci când sânt săvârşite spre slava lui Dumnezeu. Au o însemnătate adevărată, temeinică, doar atunci când nu încetăm să dorim şi să urmărim ceea ce se află dincolo de studii, dincolo de profesiune, dincolo de familie şi dincolo de oricare alte îndatoriri şi activităţi bune şi sfinte. Toate acestea au o însemnătate adevărată, temeinică, doar atunci când nu încetăm să năzuim spre îndumnezeire. Abia atunci îşi găsesc toate acestea înţelesul cel adevărat şi perspectiva lor veşnică, şi ne sânt de folos.
Domnul a zis: „Ci căutaţi mai întâiu Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Împărăţia lui Dumnezeu este îndumnezeirea, dobândirea Harului Prea-Sfântului Duh. Atunci când Harul Dumnezeiesc pătrunde şi domneşte în lăuntrul omului, omul este stăpânit de Dumnezeu. Prin cei ce sânt îndumnezeiţi, Harul lui Dumnezeu pătrunde în viaţa altora şi sântem cu toţi părtaşi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Precum învaţă Părinţii, expresia din Rugăciunea Domnească: „Vie Împărăţia Ta”, înseamnă „să vină Harul Sfântului Duh”. Şi atunci când acest Har vine la cineva, îl îndumnezeieşte.
b) Moralismul
Din nefericire, duhul înainte-menţionat al moralismului, adică al restrângerii vieţii creştine la o îmbunătăţire morală, a influenţat negativ, într’o mare măsură, evlavia şi spiritualitatea creştinilor din ţara noastră. Datorită influenţelor teologice apusene, adesea încetăm să mai urmărim îndumnezeirea.
Totuşi, învăţătura îmbunătăţirii morale înseamnă aşezarea antropocentrică a omului în centrul vieţii. Străduinţa omenească, şi nu Harul lui Dumnezeu, predomină în această învăţătură, lăsând să se creadă că ceea ce ne mântuieşte sânt principiile noastre morale, iar nu Harul dumnezeiesc. Prin urmare, în astfel de împrejurări şi stări de fapt, ne lipsim de trăirile adevărate ale lui Dumnezeu şi sufletul nu-şi găseşte cu adevărat mângâierea, nici nu-şi potoleşte setea. Acest fel de călăuzire, care a fost încercat şi a dat greş deoarece nu reprezintă adevăratul duh al Bisericii lui Dumnezeu, este, într’o mare măsură, răspunzător pentru ateismul şi nepăsarea faţă de viaţa duhovnicească a multora dintre semenii noştri şi, îndeosebi, a tinerilor noştri.
Noi – părinţii, învăţătorii, clericii şi toţi lucrătorii Bisericii, în şcolile noastre de Duminică, în predicile noastre şi oriunde altundeva, în loc să vorbim despre o îmbunătăţire „neroditoare” a omului, trebuie să îi călăuzim pe creştini spre îndumnezeire, potrivit duhului şi trăirii adevărate a Bisericii. Până la urmă, virtuţile, oricât de mari ar fi, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, ci sânt mijloace şi căi de a ne pregăti pentru primirea îndumnezeirii, a Harului Sfântului Duh, precum spune Sfântul Serafim al Sarovului.
c) Umanismul antropocentric
Umanismul autonom, ca sistem socio-filosofic, despărţit şi independent de Dumnezeu, duce către o civilizaţie întemeiată pe egoism şi este o fundătură primejdioasă pentru omul contemporan. El are ca scop să ne înstrăineze de credinţa noastră ortodoxă, în numele aşa-zisei demnităţi şi eliberări a omului. Totuşi, poate exista pentru om o demnitate mai mare decât îndumnezeirea?
ROADELE LINIEI DUHOVNICEŞTI
CE DUCE LA ÎNDUMNEZEIRE
Călăuzirea duhovnicească pe care Biserica noastră Ortodoxă o dăruieşte, prin Sfintele Slujbe ale Bisericii, Theologia ei Patristică şi monahism, este o călăuzire spre îndumnezeire şi este Theandrocentrică (centrată pe Dumnezeu-omul), cu Hristos Dumnezeul cel întrupat în centrul vieţii.
Prin conştientizarea măreţiei ţelului nostru, prin conştientizarea fericirii care ne aşteaptă, o mare bucurie pătrunde în vieţile noastre.
Călăuzirea duhovnicească îndulceşte durerea fiecărei greutăţi şi întristarea vieţii fiecăruia cu perspectiva îndumnezeirii.
Atunci când ne nevoim având în perspectivă îndumnezeirea, atunci când ne vedem unii pe alţii ca pe nişte candidaţi la a deveni dumnezei, atitudinea faţă de aproapele nostru se schimbă. Cât de adâncă şi plină de înţeles devine călăuzirea duhovnicească pe care o dăm copiilor! Cât de plăcut lui Dumnezeu este atunci când tatăl şi mama îşi iubesc şi respectă copiii, dându-şi seama de îndatorirea şi sarcina sfântă pe care o au faţă de copii, de a-i ajuta să atingă îndumnezeirea, scopul pentru care au fost aduşi în lume, cu Harul lui Dumnezeu! Şi, bineînţeles, cum ar putea ajuta părinţii, dacă ei înşişi nu urmează acest scop, al îndumnezeirii? Dar şi cât de multă preţuire de sine, fără a ne umple de egoism şi mândrie ateistă, vom avea atunci când ne vom da seama că sântem făcuţi cu această menire măreaţă!
Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii susţin că, astfel, prin depăşirea filosofiei antropocentrice a egoismului nostru şi a iubirii de sine, devenim persoane adevărate, fiinţe omeneşti adevărate. Venim în faţa lui Dumnezeu cu cinstire şi dragoste. Venim şi în faţa aproapelui cu o înaltă preţuire şi o demnitate adevărată, socotindu-l nu un instrument al plăcerii şi al exploatării, ci un chip al lui Dumnezeu, menit îndumnezeirii.
Atâta vreme cât sântem izolaţi în lăuntrul nostru, în eu-l nostru, sântem indivizi, nu persoane. Potrivit călăuzirii duhovniceşti spre îndumnezeire – cu Harul lui Dumnezeu şi cu sinergia (împreună-lucrarea) noastră – din clipa în care ieşim din existenţa noastră individuală izolată şi începem să iubim, să ne oferim pe sine din ce în ce mai mult Lui şi aproapelui nostru, atunci devenim cu adevărat persoane. Cu alte cuvinte, atunci când „eu-l” nostru se întâlneşte cu „Tu”-ul lui Dumnezeu şi cu „tu”-ul fraţilor noştri, începem să ne descoperim sinele pierdut; în părtăşia prin îndumnezeire, pentru care am fost făcuţi, ne putem deschide, împărtăşi şi bucura unul de altul cu adevărat, nu în chip egoist.
Acesta este duhul Sfintei Liturghii, unde învăţăm să ne depăşim interesele mărginite, personale, în care am fost purtaţi de diavol, de păcatele şi patimile noastre, unde învăţăm să ne deschidem către o părtăşie a jertfei şi iubirii în Hristos.
Conştientizarea acestei mari chemări (către îndumnezeire), îi mângâie şi îi împlineşte pe oameni cu adevărat.
Umanismul Ortodox al Bisericii noastre este întemeiat pe această mare chemare a tuturor oamenilor şi, astfel, le întăreşte toate puterile în cel mai înalt grad.
Care alt umanism, oricât de progresist şi liberal ar putea părea, este la fel de revoluţionar precum umanismul Bisericii, îngăduindu-i omului să devină dumnezeu? Într’adevăr, un astfel de umanism măreţ poate fi găsit doar în Biserică.
Îndeosebi în zilele noastre, mulţi încearcă să înşele oamenii şi, în chip aparte, pe tineri, spunându-le minciuni prin pseudo-umanismele lor, care în realitate îl schilodesc, nu îl împlinesc pe om. Din această pricină, este foarte important să punem în evidenţă această predanie a Bisericii.
ROADELE LINIEI DUHOVNICEŞTI
CARE NU DUCE LA ÎNDUMNEZEIRE
În ziua de astăzi, mulţi tineri umblă după experienţe. Epuizaţi de viaţa materialistă şi de societatea raţionalistă pe care noi, bătrânii lor, le-am înmânat-o, copiii noştri, chipurile lui Dumnezeu –chemaţi fiind de El să devină dumnezei prin Har – caută ceva dincolo de formele raţionale ale filosofiei materialiste şi educaţia ateistă pe care le-o oferim. Caută trăiri ale vieţii adevărate şi nu se mulţumesc doar să audă de Dumnezeu. Ei doresc trăirea Sa, Lumina Sa, Harul Său. Neştiind că Biserica le poate da mângâiere şi că deţine trăirea pe care ei o caută, mulţi dintre ei continuă să caute în zadar şi recurg la feluriţi alţi înlocuitori ieftini, în căutarea după ceva mai presus şi dincolo de logică.
Unii se îndreaptă spre misticismul oriental, precum yoga, alţii spre ocultism sau gnosticism şi, în ultima vreme, din nefericire, spre satanism făţiş.
Cât despre morală, ei nu cunosc vreo îngrădire. Fiind mutilaţi, lipsiţi de motivaţie şi de înţelegerea menirii lor – unirea oamenilor cu Dumnezeul cel sfânt, principiile morale îşi pierd pentru ei orice înţeles.
Astfel proliferează întâmplări tragice precum anarhismul şi terorismul. Mulţi oameni, care în adâncul lor doresc să-şi împlinească puterea ce o au în lăuntru, dar nu o pot face, deoarece nu cunosc călăuzirea duhovnicească către îndumnezeire, se dau pradă la tot felul de excese şi violenţe împotriva semenilor lor.
Majoritatea tinerilor, şi nu doar ei, îşi risipesc în hedonism şi în plăceri trupeşti timpul preţios al vieţii şi puterea lor, dăruită de Dumnezeu pentru a izbândi în menirea îndumnezeirii. Din nefericire, adesea cu îngăduinţa statului, hedonismul şi plăcerile trupeşti devin idolii contemporani, „dumnezeii” contemporani, pricinuind mari pagube trupurilor şi sufletelor tinerilor.
Alţii, trăind fără vreun ideal, îşi risipesc timpul în felurite activităţi fără scop, neinteresante şi dăunătoare. Altora încă, le face plăcere să ia parte la curse pe străzi cu viteze excesive, cu urmări, de multe ori, dezastruoase, precum răni şi moarte. Şi alţii, încă, după multe peregrinări, se predau necondiţionat dependenţei diavoleşti de droguri, acest nou flagel al veacului nostru.
În cele din urmă, mulţi tineri, după o viaţă relativ scurtă de nereuşite şi neîmpliniri, conştient sau nu, pun capăt chinului căutării lor zadarnice, recurgând, din nefericire, la cea mai rea formă de deznădejde – sinuciderea.
Toţi aceşti băieţi şi fete ce recurg la asemenea acţiuni necugetate şi dezastruoase nu sânt nişte vagabonzi. Ei sânt oameni tineri, nişte copii, ai lui Dumnezeu şi ai noştri, ce sânt dezamăgiţi de societatea materialistă, iubitoare de sine, pe care le-am înmânat-o, ce nu au descoperit rostul pentru care au fost făcuţi, scopul adevărat şi veşnic pe care nu li l-am înfăţişat, şi rămân neştiutori. Sânt în necunoaşterea scopului de căpătâi al vieţii omului, îndumnezeirea. Negăsind pace în nimic altceva, ei cad pradă deznădejdii, în formele amintite mai sus.
* * *
Astăzi, mulţi Păstori ai Sfintei noastre Biserici, arhierei, preoţi, Părinţi Duhovniceşti şi fraţi mireni, mânaţi de o dragoste dezinteresată, se dăruiesc zi de zi călăuzirii duhovniceşti a tinerilor noştri către menirea îndumnezeirii. Sântem recunoscători acestor Păstori pentru jertfa şi contribuţia lor, pentru munca lor cea bine-plăcută lui Dumnezeu, prin care sânt mântuite şi sfinţite, cu Harul lui Dumnezeu, sufletele pentru care Hristos a murit.
Muntele Athos ajută şi susţine Biserica în această mare luptă. Grădina Maicii Domnului, fiind un loc anume de sfinţire şi pace întru Dumnezeu, se bucură de binecuvântarea îndumnezeirii, trăieşte părtăşia cu Dumnezeu şi are parte de o trăire profundă şi vădită a Harului Său, a Luminii Sale.
Pentru aceasta, mulţi dintre semenii noştri, în mare parte oameni tineri, se folosesc, se întăresc şi renasc în Hristos printr’un pelerinaj la Athos sau având legături apropiate cu acesta. În acest fel, se bucură de Dumnezeu în viaţa lor. Încep să înţeleagă ce este viaţa creştină, vieţuirea ortodoxă, lupta duhovnicească, şi ce bucurie şi înţeles adânc dau acestea existenţei lor. Cu alte cuvinte, gustă puţin din acest mare dar al lui Dumnezeu către omenire – îndumnezeirea.
Fie ca noi toţi, păstori ai Bisericii, teologi şi catiheţi, să nu dăm uitării călăuzirea duhovnicească a Bisericii către îndumnezeire. Printr’însa, tineretul şi noi toţi, smeriţii, cu Harul lui Dumnezeu, în lupta noastră de zi cu zi pentru pocăinţă şi de ţinere a sfintele Sale porunci, primim putinţa să ne bucurăm de această binecuvântare a lui Dumnezeu, unirea cu El. O primim spre a ne bucura profund în această viaţă şi spre a câştiga fericirea şi bucuria veşnică.
Să-i mulţumim neîncetat Domnului Sfânt pentru darul îndumnezeirii, un dar al iubirii Sale. Să răspundem la dragostea Sa cu dragostea noastră. Domnul vrea şi doreşte îndumnezeirea noastră. Mai mult, pentru aceasta S’a făcut om şi a murit pe Cruce: ca să strălucească precum Soarele între sori, ca Dumnezeu între dumnezei.
Traducere de Radu Hagiu
Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei.
Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”