Tradiţia şi adevărul ca Persoană joi, Aug 7 2008

Tradiţia şi adevărul ca Persoană

O scrisoare a Ieromonahului Serafim Rose către un căutător în cele duhovniceşti

Dragă Ken,

Solomonia (Rhonda) mi-a împărtăşit ultima ta scrisoare către ea şi, citindu-o, am simţit un duh asemănător mie, pentru care n’ar fi zadarnic un cuvânt din parte-mi.

Se întâmplă că Rene Guenon a reprezentat pentru mine o înrâurire de căpătâi în formarea vederilor intelectuale (lăsând la o parte creştinismul orthodox). I-am citit şi i-am cercetat cu înflăcărare toate cărţile pe care le-am putut găsi; datorită înrâuririi sale, am început să studiez limba Chineză veche, hotărându-mă să fac pentru tradiţia spirituală Chinezească ceea ce făcuse el pentru cea Hindusă; am izbutit chiar să cunosc şi să studiez împreună cu un reprezentant adevărat al tradiţiei Chineze [Gi-ming Şien], şi am înţeles pe deplin ce vroia [Guenon] să zică cu deosebirea dintre astfel de dascăli adevăraţi şi simplii „profesori” care predau în universităţi.

Rene Guenon a fost cel ce m’a învăţat să caut şi să iubesc Adevărul mai presus de toate, şi să nu mă mulţumesc cu nimic altceva; acest lucru m’a adus, în cele din urmă, la Biserica Orthodoxă. Poate îţi va fi de folos un cuvânt despre experienţa avută.

Vreme de ani, mă mulţumeam să fiu în cercetările mele „mai presus de toate tradiţiile”, dar cumva credincios lor; m’am adâncit în tradiţia Chinezească doar pentru că nimeni n’o înfăţişase Apusului dintr’o perspectivă pe deplin tradiţională. Când am vizitat o biserică orthodoxă, era doar pentru a vedea o altă „tradiţie” – ştiind că Guenon (sau unul din discipolii săi) descrisese Orthodoxia drept cea mai autentică dintre tradiţiile creştine.

Cu toate acestea, când am intrat pentru întâia oară într’o biserică orthodoxă (o biserică Rusească din San Francisco), mi s’a întâmplat ceva ce nu mai încercasem în nici un templu Buddhist sau din Orientul Îndepărtat; ceva mi-a spus în inimă că sânt „acasă”, că toată căutarea mea luase sfârşit. N’am ştiut cu adevărat ce înseamnă aceasta, căci slujba îmi era destul de străină şi într’o limbă necunoscută. Am început să iau parte mai des la slujbele orthodoxe, învăţând treptat graiul şi obiceiurile, dar păstrându-mi încă toate ideile fundamental guenoniene despre adevărul tuturor tradiţiilor spirituale.

Luând, însă, contact cu Orthodoxia şi cu orthodocşii, o idee nouă a început să-mi străbată cugetul: că adevărul nu era doar un concept abstract, căutat şi cunoscut cu mintea, ci ceva personal, ba chiar o Persoană, căutată şi iubită cu inima. Aşa l-am întâlnit pe Hristos. Mulţumesc acum lui Dumnezeu că apropierea de Orthodoxie a durat câţiva ani şi n’a avut nimic de-a face cu înflăcărarea emoţională – a fost din nou înrâurirea lui Guenon, care m’a ajutat să mă adâncesc în Orthodoxie fără suişurile şi coborâşurile încercate de unii convertiţi, nepregătiţi încă pentru ceva atât de profund precum Orthodoxia. Intrarea mea în Biserica Orthodoxă a avut loc în acelaşi timp cu părăsirea lumii academice şi cu renunţarea la încercarea de a împărtăşi lumii Apusene tradiţia Chinezească. De asemenea, dascălul meu Chinez – singurul meu contact real cu tradiţia Chinezească – a părăsit San Francisco-ul la scurtă vreme după aceasta, dispărând cu totul, într’o manieră guenoniană, fără să lase nici măcar o adresă. Îmi amintesc de el cu drag, dar, după ce am ajuns orthodox, am văzut cât de mărginită era învăţătura sa: învăţăturile spirituale Chinezeşti, spunea el, vor pieri dacă comunismul va dăinui în China. Atât de firavă era acea tradiţie! Însă creştinismul ortodox pe care l-am găsit va dăinui dincolo de toate, până la sfârşitul lumii, fiindcă nu e doar ceva înmânat de la o generaţie la alta, ca toate tradiţiile; este, în acelaşi timp, înmânat omului de la Dumnezeu.

Privesc acum cu drag la Rene Guenon ca la întâiul meu învăţător autentic în Adevăr; mă rog să iei de la el doar ce e bun şi să nu laşi mărginirile sale să te înlănţuiască. Chiar şi psihologic, „înţelepciunea orientală” nu este pentru noi, cei ce sântem Apuseni trup şi sânge; creştinismul orthodox este, fără îndoială, tradiţia înmânată nouă – şi aceasta se poate vedea limpede în Europa Apuseană a primelor zece veacuri, înainte de căderea Romei din Orthodoxie. Treaba e că Orthodoxia nu e doar o „tradiţie” precum celelalte, o „înmânare” a unei înţelepciuni spirituale din trecut; este Adevărul lui Dumnezeu, aici şi acum – ne pune de îndată în legătură cu Dumnezeu, aşa cum nici o altă tradiţie nu poate face. În celelalte tradiţii nu sânt multe adevăruri – nici în tradiţiile transmise dintr’un trecut în care oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, nici în tradiţiile descoperite în străfundul minţii lor de către oameni înzestraţi; Adevărul deplin este doar în creştinism – descoperirea de Sine a lui Dumnezeu către oameni. Voi da un singur exemplu: există şi în celelalte tradiţii învăţături privind înşelarea duhovnicească, însă nici una nu este atât de desăvârşită precum învăţătura Sfinţilor Părinţi ortodocşi; şi, lucru mai însemnat, aceste înşelări ale Celui Viclean şi firea noastră căzută sânt atât de răspândite şi atotprezente, încât nimeni nu poate scăpa decât dacă iubitorul Dumnezeu descoperit de creştinism este îndeajuns de aproape pentru a ne izbăvi. De asemenea, tradiţia Hindusă învaţă multe lucruri adevărate despre sfârşitul lui „Kali Yuga” („Veacul lui Kali”), însă cel ce „cunoaşte” aceste adevăruri doar cu mintea va fi neputincios în a se împotrivi ispitelor acelor vremi, şi mulţi dintre cei ce îl vor recunoaşte pe Antihrist (Chalmakubi) când va veni, cu toate acestea, i se vor închina – doar puterea lui Hristos din inimă va avea tăria de a i se împotrivi.

Mă rog pentru tine ca Dumnezeu să-ţi deschidă inima, şi tu însuţi să faci ce poţi pentru a‑L întâlni. Vei afla o bucurie pe care până atunci nu ţi-ai fi putut-o închipui; inima ţi se va alătura minţii în recunoaşterea adevăratului Dumnezeu, şi nici un adevăr adevărat, cunoscut vreodată, nu se va pierde. Să dea Dumnezeu!

Simte-te slobod să-mi scrii orice-ţi trece prin minte sau inimă.

Cu dragoste,

Părintele Serafim

Părintele Serafim a scris această scrisoare spre sfârşitul vieţii, adresându-se unui tânăr pe care nu-l cunoştea, dar despre care aflase că era interesat de scrierile metafizicianului Francez Rene Guenon. După cum se ştie, Guenon a fost cel ce l-a învăţat pe Părintele Serafim pentru întâia dată necesitatea unei „orthodoxii” şi a unei tradiţii. Această înţelegere l-a îndemnat să preţuiască tradiţia Chinezească, cu puternicul ei simţ de „orthodoxie”, şi pe Gi‑ming Şien ca purtător autentic al acelei tradiţii; în cele din urmă, l-a îndemnat să primească expresia tradiţională din Orthodoxie a descoperirii lui Hristos. Într’un schimb neobişnuit de idei, Părintele Serafim arată în această scrisoare cum căutarea sa după tradiţie şi „orthodoxie” i-a dat putinţa să găsească Adevărul – Care, în cele din urmă, nu e defel o tradiţie. Părintele îşi recunoaşte identitatea Apuseană şi confirmă rădăcinile creştine ale Apusului, explicând apoi că calea lui Hristos nu este neapărat Apuseană sau legată de o cultură anume.

Se vede din această scrisoare că Părintele Serafim nu cade nici în fundamentalism, nici în sincretism. Fundamentalismul religios (credinţa că orice lucru aparţinând unei tradiţii diferită de cea proprie trebuie să fie greşit) mulţumeşte minţile înguste, în vreme ce sincretismul religios (credinţa că toate tradiţiile sânt egale) mulţumeşte minţile largi. Ferindu-se de amândouă extremele, Părintele Serafim a urmat o cale deloc mulţumitoare intelectual – căci aşa este calea Adevărului. Aşa cum scria el însuşi, „când am ajuns creştin, mi-am răstignit de bunăvoie mintea, şi toate crucile pe care le port au fost pentru mine doar izvor de bucurie. N’am pierdut nimic, şi am dobândit totul.” [n. red. Engl.]

Trad.: R. H.

Leave a Response »

 

O cercetare cerească a Părintelui Serafim (Rose) joi, Aug 7 2008

O cercetare cerească

a Părintelui Serafim

NOTA EDITORULUI

Pe 13 Septembrie 2006, Athanasios (Arum) Kone, ce fusese primit în Biserica Ortodoxă cu doar trei luni înainte, a trimis următoarea mărturie Mănăstirii Sf. Gherman al Alaskăi (Patriarhia Sârbă). Mărturia a fost citită la Mănăstirea Sf. Gherman cu prilejul prăznuirii a 25 de ani de la adormirea Părintelui Serafim, la care a luat parte şi autorul.

În 2003, locuiam în oraşul Kodiak din Alaska, împreună cu soţia şi cu fiica mea de doi ani. Eram atunci foarte implicat într’o biserică protestantă, şi am petrecut ceva vreme studiind pentru a ajunge pastor de tineret şi internist de pastoraţie. Lucram cu băştinaşii satelor din Alaska, unde toată lumea este orthodoxă, însă, eu fiind protestant, socoteam Orthodoxia o credinţă moartă şi fără însemnătate, îndrăgostită de trecut.

În vara lui 2003, eram director al Taberei Spiritului (Spirit Camp) pentru Asociaţia Băştinaşilor din Regiunea Kodiak (KANA). Tabăra Spiritului era o tabără pentru tinerii băştinaşi, care căuta să-i ţină într’un mediu sănătos, şi aducea împreună să predea şi să înveţe trei generaţii băştinaşe. Era un program foarte popular şi de succes. Tabăra a fost organizată lângă Plaja Pestrikoff de pe Insula Spruce. În răstimpul acestei tabere, ne-am hotărât să rezervăm o zi pentru a merge la Laguna Călugărului, locul unde trăise Sfântul Gherman al Alaskăi. În ziua cu pricina, din Kodiak a venit o navă cu vizitatori, printre care se numărau soţia şi fiica mea. Soţia crescuse în Kodiak, însă nu mai fusese niciodată la Laguna Călugărului.

Ajunşi la Laguna Călugărului, mergeam împreună cu soţia şi fiica mea pe cărarea ce urcă de la cimitir[1] ca să vedem biserica, când, dintr’o dată, am simţit o mireasmă foarte plăcută. Mirosea precum trandafirii sau tămâia, dar nu era acelaşi miros. Soţia mi-a spus: „Simt miros de tămâie. Credeam că călugării trăiesc de cealaltă parte a insulei”. Eu i-am răspuns: „Aşa şi e. Nu-i nimeni pe aici”. Ne-am dat seama că se petrece ceva neobişnuit. Mirosul creştea şi era tot mai puternic. După câteva minute, au apărut vreo cincizeci de oameni care urcau dinspre tabără. Trecând pe lângă noi, unul din bătrânii băştinaşi ne-a întrebat ce se întâmplă, iar noi i‑am spus – lui şi celor din jurul său. Ei nu simţeau nici un miros – nimeni din acel grup ce urcase pe cărare. Câteva clipe mai târziu, după ce ne-am continuat drumul, o doamnă băştinaşă (Judy Simeonoff din Ahiok) a întrebat-o pe fiica mea dacă nu vrea să guste apa din izvorul Sfântului Gherman. Bineînţeles, fiica mea a plecat în goană să guste din acea apă. Eu nu doream să beau, fiindcă gândul că acea apă ar putea avea puteri aparte era prea mult pentru mintea mea protestantă; însă, deoarece fiica mea băuse, am făcut-o şi eu. A băut şi soţia mea din acea apă. Avea atunci o durere cumplită de cap, şi ne-a spus că atunci când a băut apa a simţit că ceva în capul ei a pocnit, iar durerea i-a trecut de îndată.

După toate cele petrecute pe Insula Spruce, n’am ştiut ce să facem. Eu şi soţia mea am interpretat lucrurile în singurul fel pe care îl ştiam, căci eram protestanţi. Am crezut atunci că fusese Sfântul Duh, şi că Sfântul Gherman a fost un om de rugăciune. Nimic din această experienţă nu ne-a făcut să ne gândim să trecem la Orthodoxie. Era mai uşor să explici lucrurile prin raţionalism.

Însă, la scurtă vreme după întâlnirea de pe Insula Spruce, am avut un vis.

În vis, mai multe persoane de la Academia Sf. Innochentie se rugau pentru mine. (Academia e o şcoală orthodoxă din Kodiak, iar eu cunoscusem câteva persoane de acolo înainte să am visul). Pe când aceşti oameni de la Academie se rugau pentru mine, am început să plâng foarte puternic, şiroind de lacrimi, vreme îndelungată… Când m’am întins să iau ceva cu care să-mi şterg lacrimile, am dat de o poliţă cu nişte ţesături împăturite. Am luat una din aceste ţesături, şi atunci mi s’a părut că arată precum un ştergar Evreiesc de rugăciune. Când am folosit-o, mi‑am dat seama că fusese a cuiva care se rugase mult şi fusese foarte duhovnicesc. Apoi mi s’a arătat un preot. Era îmbrăcat în negru, avea o barbă lungă şi încâlcită, iar faţa îi strălucea de lumină. Am simţit cumva că pânza pe care o folosisem ca să-mi şterg lacrimile era a sa. Mi-a spus că numele lui e „Serafim Rose”. Mi-a spus apoi multe lucruri despre viaţa mea. Mi-a spus că am o chemare în viaţă, că voi ajunge orthodox, şi preot. Am început să mă cert cu el, zicând că nu vreau să fiu orthodox, nici să port „o pălărie prostească şi neagră”! Mi-a mai zis atunci multe altele, dar acum nu mi le mai amintesc. (Nu ştiu de ce nu mi le mai pot aminti).

M’am trezit din acest vis şi mi-am dat seama că avusese loc ceva profund duhovnicesc. Vreau să se înţeleagă limpede că înainte de a avea visul nu auzisem niciodată de nimeni cu numele „Serafim Rose”. Fiind protestant, nu mă simţeam la locul meu ca un preot să mă cerceteze în vis, mai ales unul care murise – aşa cum bănuiam, cumva, că era preotul din visul meu.

Pot alunga cu uşurinţă visele obişnuite, însă ceea ce încercasem nu era un vis obişnuit. Avusese o putere care nu-mi dădea voie să îl uit sau să-l trec cu vederea; mi se tot întorcea în minte.

În ziua ce a urmat, am mers să caut un preot orthodox. Îl cunoşteam pe Părintele Paisie, decanul Academiei Sf. Innochentie, aşa că m’am dus să vorbesc cu el. Am luat loc în biroul lui şi i-am spus că s’ar putea să înnebunesc. L-am întrebat dacă a auzit vreodată de un preot cu numele „Serafim Rose”. El, bineînţeles, a fost cuprins de însufleţire şi mi-a zis că da, şi mi-a pus în mână o carte foarte mare despre Părintele Serafim şi viaţa sa. Apoi i-am istorisit visul meu.

Am luat acasă cartea despre Părintele Serafim şi am început să o citesc la sfârşitul săptămânii. M’am minunat de viaţa Părintelui Serafim. Era o Orthodoxie despre care nu ştiam nimic. Lucrul care m’a uimit cel mai mult a fost cât de profund se întipărise în Părintele Serafim gândirea şi felul de viaţă al vechilor Părinţi ai Bisericii.

După ce am avut visul cu Părintele Serafim, n’am mai putut să-l alung din minte. N’am izbutit să explic lucrurile prin raţionalism. Visul mi-a înrâurit profund sufletul. Am început să pun întrebări tuturor, oricui îl întâlneam, şi să citesc. Într’un sfârşit de săptămână, m’am dus chiar la Schitul Sfântului Mihail din Insula Spruce.[2] Am fost puternic impresionat de atmosfera duhovnicească de acolo. Când am păşit pe pământul mănăstirii, m’am simţit de parcă aş fi fost învăluit în pace. Mintea mi-a rămas adânc impresionată.

După acest vis, am început să cercetez foarte îndeaproape Orthodoxia. Soţia începuse să glumească că am o „aventură amoroasă” cu Orthodoxia, fiindcă amândoi eram profund devotaţi bisericii protestante locale. Fără îndoială, noul drum care ni se deschisese nu era unul pe care să-l fi căutat. Credeam că ne aşezasem viaţa, şi acum eram scoşi afară din viaţa pe care ne-o rânduisem! Eram foarte măcinaţi.

Am început să fac rugăciunile orthodoxe ale Vecerniei, fiindcă un prieten bun îmi spusese: „Nu poţi înţelege Orthodoxia în afara rugăciunii”. Trei luni mai târziu, pe când citeam o rugăciune a Sfântului Vasilie, mi-am dat seama că acesta arătase, în doar douăzeci şi cinci de rânduri, toate cele necesare pentru a te apropia de Dumnezeu. Îmi aduc aminte că m’am gândit, pentru întâia oară, că omul acesta L‑a văzut cu adevărat pe Dumnezeu – iar eu poate că nu.

De Cincizecime, în anul 2006, după ce am trecut prin multe încercări în pregătirea noastră pentru Orthodoxie, soţia mea, fiica mea şi cu mine am fost botezaţi şi mirunşi la biserica orthodoxă a Sfântului Siluan din Walla Walla, statul Washington.

Întorcându-mă la cercetările dumnezeieşti care ne-au pus pe calea către Biserică, aş vrea să spun că nu cred că lucrurile acestea s’au petrecut pentru că am fi cumva speciali. A fost doar mila lui Dumnezeu. Cred că El ştia că vom avea de străbătut un drum lung şi dureros până la Orthodoxie, şi a vrut să ne dea ceva de care să ne ţinem în timpul încercărilor ce vor veni, având credinţa că Biserica Orthodoxă este adevărata Sa Biserică.

Venind la Orthodoxie, sântem înconjuraţi de o spiritualitate adâncă, care ne uimeşte în întregime – moştenirea duhovnicească a sfinţilor, bogăţia învăţăturilor lor, înţelepciunea Bisericii, praznicele, rugăciunea Drept-slăvitoare –, în timp ce învăţăm să ducem o viaţă de smerenie înlăuntrul Bisericii. Orthodoxia este mult mai desăvârşită decât mi-am putut vreodată închipui.

Voi mai spune doar că mă rog mereu la Sfântul Gherman şi la Părintele Serafim (cât m’am îndepărtat de protestantism!). Mă rog Sfântului Gherman să mijlocească pentru poporul Alaskăi şi Părintelui Serafim să ne ţină pe Calea Împărătească.

Din „The Orthodox Word”, nr. 254/2007

Trad.: Radu Hagiu

---

[1] E vorba de locul unde a fost înmormântat Arhimandritul Gherasim (Schmaltz), aflat lângă chilia sa. În 1995, lângă Părintele Gherasim a fost îngropat un preot orthodox din Kodiak, Protoiereul Peter Kreta. De atunci, acel loc este numit acolo „cimitirul”. (n.ed.amer.)

[2] Schitul Sf. Mihail, situat la cca. 6 km. depărtare de Laguna Călugărului, a fost întemeiat în 1983 de Frăţia Sfântului Gherman al Alaskăi. Frăţia a avut de atunci la schit o prezenţă monahală neîncetată. (n.ed.amer.)

Leave a Response »

 

Darul prorociei – Schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov joi, Aug 7 2008

Darul prorociei – Schiarhimandritul Lavrentie de la mănăstirea de maici Sfânta Treime – Cernigov

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veştmântul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov – Mănăstirea de maici Sfânta Treime.

Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă.

Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintâi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lângă cele ale unei femei.

Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cânta cu vocea şi la vioară. La acea vreme, copiii erau învăţaţi să cânte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curând, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci când a devenit conducător al corului – un talent întrebuinţat tot restul vieţii sale.

Era încă tânăr, când s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe câţiva din prietenii săi cu aceeaşi dorinţă. Respectând voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vârsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tânărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi fraţii au devenit invidioşi: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat.

Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vârstă fragedă.

Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe când venise să-şi viziteze satul, într-o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. „Este greu pentru voi să lucraţi pământul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cânte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc, simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cânte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase şi metaniere; le învăţă să cânte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe.

Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze.

Când începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domniţki-ul.

Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Când s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele, înlocuiau un acoperiş. Când supraveghetorul s-a plâns că scândurile erau proaste, Batiuşka i-a răspuns: „Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.

S-a întâmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.

În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe câmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plângă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plângând şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvântare să se ducă iarăşi la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezându-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încântată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zâmbi. „Vezi tu… Când cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar când te rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blând şi bun”.

Pe când Stareţul era încă tânăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atât de greu pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, şi el e lângă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobândise o oarecare îndemânare de croitor şi lucra adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. „Şedeam, cosând, şi ‚el’ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpânului casei: ‚Vezi cine zace sub masă?’ ‚Cine?’, mă întrebă omul, înfricoşat. ‚Un drac. Nu-l vezi?’.”

Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobândit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M., povestea:

‚Am lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stând de vorbă cu Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”. „Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi, pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atât de încăpăţânată. „Când Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.’

Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

‚Îi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte’. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi spuse: ‚Trebuie să primesc Sfânta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine’. În acea noapte, avusese un vis: ‚Era ca şi cum aş fi zăcut într-un mormânt, cu pământul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicându-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.’

Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.

Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvântare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Când am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: „Fii întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe, din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintâi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa ai primit ordin. Foarte important – nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.”

‚Am fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci când am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgârietură…’

Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povesteşte:

„Mama mea era grav bolnavă – cu plămânii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers, şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mângâiat, zicând: „Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decât tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit până la 90 de ani.”

O tânără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvântare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvântare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi spuse: „Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Stareţul, „va da naştere preoţilor şi episcopilor?’ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.

O mamă venise la părintele Lavrentie, plângându-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă până acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: ‚Să ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe când femeia se întorcea acasă, s-a întâlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare.

E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului:

„În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorât. Am hotărât să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicând: „Nu, mamă!” Am mers la Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o înştiinţare, să îi faci pomenirea”.

„Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorât. O altă înştiinţare sosi, aşa cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat binecuvântare să-i fac o slujbă de înmormântare. Pe când plecam, m-am întâlnit cu două femei care se grăbeau către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mâncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai deranja.” „Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. „Nu ştiu nimic”, îi răspunse Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărâse apoi să le mănânce pe drum, gândind în sinea ei: ‚Ce ştie el. Le voi mânca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o.

Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm – e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva – este deja [antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în aşa chip, încât nu va mai rămâne nimeni, decât prin văgăuni”.

Spunea că vor mai rămâne doar două sau trei guverne, şi vor spune: „Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”.

„În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrâni şi slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.”

Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: ‚Va veni vremea când vor cere un singur împărat pe pământ. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensământul] vor veni în casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: ‚Hai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei’. Şi soţul va zice: „Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu mai bine mor decât să iscălesc pentru Antihrist.’… O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Stareţul.

„Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „când vor restaura chiar şi bisericile închise, şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor. Dar când vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată până atunci, însă nu trebuie să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.”

„Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.”

„Antihristul se va naşte dintr-o târfă – o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al desfrânării”. Încă de tânăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vârsta de doisprezece ani, plimbându-se cu mama sa în grădină, îl va întâlni pe satana, care va veni dintru adâncuri şi va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.” Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, când se va citi Simbolul Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorât…”

„Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în ceruri.”

„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va „însemna” pe toţi „oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui semnul satanei.”

„Prigoana va începe de îndată, în pământul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va vărsa sângele în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoşată.”

„Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni!

„Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesângeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri, pământul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atât de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].”

Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strânşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”

„Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi când pământul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dânsul, cerându-i să le dea pâine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grâu. Nu pot face nimic.”

„La fel, nu va mai fi apă; toate râurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrâurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.”

„Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”

Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. „Dar eşti tânără şi poţi trăi până atunci”, îi zise Stareţul. „Ce înspăimântător!”, strigă maica. „Alege una din două – ori pământescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].

„Va fi un război”, continuă Batiuşka, „şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămâne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.”

„Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă: „Atunci toţi vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sânge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. „Şi până ce se va plini numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.”

„Dar la vremea din urmă [adică la sfârşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.”

„Refacerea bisericilor va continua chiar până la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va putea vedea o măreţie nemaiîntâlnită”, spunea Batiuşka. „Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cât mai e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesângeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.”

Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i acoperită de lacrimi amare, spunând: „Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse „Nu ştiu”. Părintele diacon începu să plângă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: „Bine. Se întâmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.”

Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvârşea mult bine şi cânta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi, muri curând.

Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mângâiau, dar el se împotrivea: „Cum să nu plângă cineva, când hăul este plin de sufletele oamenilor?”

După o boală de câteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu limpezime cântarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimântată, îi spuse că auzise cântări. El rămase uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întâmpinat în rai de către îngeri.

(Apărut în limba engleză, în „Orthodox America”, după materialul în limba rusă din „Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).

Trad.: Radu Hagiu

Leave a Response »

 

Pătimirile ortodocşilor români şi ruteni din Carpato-Rusia marţi, Aug 5 2008

Introducere: Carpato-Rusia

Carpato-Rusia este aşezată în Europa de Răsărit, o fâşie de pământ cuprinzând pantele sud-vestice ale Carpaţilor. Ea se întinde în ceea ce e acum nordul şi estul Slovaciei, sud-estul Poloniei şi mai ales sud-vestul Ucrainei, în regiunea cunoscută drept Transcarpatia. Carpato-ruşi se găsesc şi în Serbia, iar câţiva şi în nordul României şi Ungaria. Pe lângă aceştia, există o imigraţie foarte mare, încă de la sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, îndeosebi în nord-estul Statelor Unite ale Americii.

În număr de aproape un milion, locuitorii Carpato-Rusiei sânt numiţi „Ruteni” sau „Rusnaki”. În ţinuturile muntoase din răsăritul Carpato-Rusiei sânt „Hutsulii”, în centru „Boikoşii” şi în Polonia, „Lemkoşii”. Marea lor parte trăiesc însă în zona dealurilor joase ale Carpaţilor. În general, ei îşi spun „Carpato-ruşi” sau „Rusini” (ori „Rusâni”). Limba lor este un dialect oriental Slav, apropiat dar distinct de Rusă şi Ucraineană. Capitala naturală este Ujgorod, din 1945 înăuntrul graniţelor Ucrainene. Alte oraşe mari sânt Mukacievo în Ucraina şi Presov în Slovacia.

De-a lungul istoriei, Carpato-Rusia a fost adesea invadată, victimă a uneia sau alteia dintre marile puteri, de la Ungaria şi Imperiul Austro-Ungar la Reichul Nazist şi Uniunea Sovietică. Din această pricină, a purtat felurite nume, precum „Rusia Ungurească” (de la stăpânirea Ungară), „Ruthenia” (printre latinofroni), „Ucraina Transcarpatică” (în Ucraina Sovietică şi post-sovietică) sau „Rusia Subcarpatică” (termenul corect geografic şi tehnic). În ciuda predilecţiei pentru numele din urmă, în acest articol vom folosi îndeobşte termenul Carpato-Rusia. În contextul nostru, acesta pare să fie termenul cel mai potrivit pentru această insulă de Orthodoxie Rusească în afara Rusiei.

Istoria şi trezirea conştiinţei de neam

Pantele sud-vestice ale Carpaţilor au fost locuite de Slavi încă din veacul al şaselea, şi sânt socotite drept leagănul Rusiei. Cu toate acestea, în jurul anului 896 ţinutul a fost populat de Ungurii păgâni. Aceştia au fost îngăduitori cu populaţia Slavă, Carpato-ruşii, care primiseră încă din veacul al nouălea creştinismul dreptslăvitor de la Sfinţii Chiril şi Methodie sau de la ucenicii lor – cu mult înainte de încreştinarea Ruşilor la Kiev. Ungurii, însă, vor cădea mai apoi sub înrâurirea Germanilor (Frankilor, n.tr.), care începuseră să se rupă de Biserică. Şi, într’adevăr, în veacul al unsprezecelea, cu Papi de acelaşi neam, Germanii au început să dezvolte o nouă credinţă, care a ajuns să fie cunoscută drept romano-catholicism. Din nefericire, i-au tras după ei şi pe Unguri.

Aşa că, după schisma din 1054, Ungurii au început să-i împileze pe Carpato-ruşi, încercând să-i boteze potrivit schismei romano-catholice. Ca în Europa Apuseană şi Centrală, a fost introdus sistemul feudal, pentru a stăpâni populaţia de ţărani. Până astăzi, se pot vedea în Carpato-Rusia mai multe castele care dau mărturie de această împilare, ce a dat naştere unei mişcări de împotrivire condusă de eroi ai locului. Carpato-Rusia a fost apoi mult-încercată de năvălirea Musulmano-tătară din 1241, dar Orthodoxia a dăinuit şi chiar a propăşit. În 1646, însă, romano-catholicismul a atacat iarăşi, de data aceasta cu arma Uniatismului. Din păcate, în perioada sfârşitului de secol şaptesprezece şi a începutului de secol optsprezece, sărăciţii şi neajutoraţii dreptslăvitori Carpato-ruşi au fost siliţi treptat să primească Uniaţia, ca să poată trăi. O excepţie a fost preotul şi scriitorul Mihail Orosvigovski (Andrella) (1637-1710), care s’a împotrivit cu tărie minciunii Uniaţiei. Cel din urmă episcop Carpato-rus, Dosithei, a fost orbit şi a murit de moarte mucenicească în 1734; de atunci, Ungurii nu au mai îngăduit noi clerici orthodocşi.

Uniaţia va stârni mai târziu împotrivirea a înşişi Uniaţilor, care şi-au dat seama că adevăratele interese ale Carpato-Rusiei se găseau într’o alianţă cu Rusia dreptslăvitoare. În veacul al nouăsprezecelea, Rusini Uniaţi precum poetul naţional Alexandr Duhnovici (1803-1865), sau Ioann Rakovski (1815-1885), Adolf Dobrianski (1817-1901) şi Evghenie Fentsik (1844-1903) au lucrat pentru trezirea conştiinţei de neam, aliindu-se cu Slavofilii din Rusia. După această trezire naţională, a urmat ca un pas firesc trecerea Carpato-ruşilor la Orthodoxie, scuturându-se în cele din urmă de robia duhovnicească şi naţională a Uniaţiei.

Povestea întoarcerii la Orthodoxie în Carpatho-Rusia

Unul dintre cei dintâi care au început mişcarea de întoarcere la Dreapta-slăvire din Carpato-Rusia a fost Arhimandritul Vladimir (Terleţki) (născut în 1808). Mai întâi preot Uniat, a ajuns până la urmă Dreptslăvitor la Kiev, în 1872, după prigoana Ungară de acasă. La Kiev, el a scris în vederea trezirii naţionale din Carpato-Rusia. O a doua personalitate a fost preotul Uniat Ioann Rakovski (†1885), amintit mai sus, din satul Iza, lângă Hust (acum în Ucraina). Deşi a rămas Uniat până pe patul de moarte, după el alţii s’au alăturat Bisericii Orthodoxe, în ciuda faptului că în Imperiul Austro-Ungar te puteai alătura oricărei credinţe – mai puţin Dreptei-slăviri.

Aşa că, în 1903, când sătenii din Iza şi-au făcut cunoscută intenţia de a deveni Dreptslăvitori, Golgotha lor a început. De îndată ce sătenii au rostit pentru întâia dată Crezul fără binecunoscutul filioque, Iza s’a umplut de soldaţi Unguri. Casele au fost perchiziţionate, iar cărţile de slujbă şi icoanele au fost confiscate. Soldaţii au rămas în sat vreme de câteva luni, luând cu sila hrană de la săteni, oprimându-i şi batjocorind femeile. În cele din urmă, au început arestările şi 22 de bărbaţi au fost trimişi la judecată.

Această judecată, cunoscută sub numele de „Primul Proces Sighetu Marmaţiei[1]”, s’a ţinut în 1904. Acuzaţia a fost de „trădare”, schimbată mai apoi în „incitare contra naţiunii maghiare”. Trei ţărani, Ioachim Văcaru, Vasile Lazăr şi Vasile Camen, au fost condamnaţi la paisprezece luni de închisoare şi la plata unei amenzi uriaşe. Pământuri, case, dobitoace şi unelte au fost scoase la vânzare, pentru plata acestor amenzi. Ţăranii au fost sloboziţi din temniţă săraci lipiţi, iar familiile lor au fost îngrijite de rude, cu ajutorul parohiei din Iza. Însă Ioachim Văcaru şi tovarăşii săi nu au scăpat. În scurtă vreme, Ungurii au înfiinţat în sat un post de gardă, la doar cinci kilometri depărtare de o altă garnizoană. Ioachim Văcaru a fost prins şi chinuit până la moarte. Ţăranii, neavând preot, l-au înmormântat singuri, cântându-i cele de îngropăciune.

Mucenicia lui Ioachim a dus doar la creşterea împotrivirii. Mai multe sate, Lúcĭki, Tereblia şi altele, au hotărât să se întoarcă la Dreapta-slăvire. Ţăranii au căutat un preot orthodox, care să-i primească în Biserică, dar la acea vreme era cu neputinţă preoţilor Ruşi să treacă graniţa. Abia mai târziu marele prieten al Carpato-Rusiei, strălucitul theolog şi energicul restaurator al Orthodoxiei Patristice în Rusia, Arhiepiscopul Antonie (Hrapoviţki) (1863-1936), mai apoi Mitropolit al Kievului şi Întâi-stătător al Bisericii Orthodoxe Ruse din afara Rusiei, a izbutit să capete jurisdicţie în Carpaţi.

Prin urmare, ţăranii l-au abordat pe episcopul Sârb din Budapesta. Acesta se temea însă de autorităţile Ungare, şi a refuzat să se vadă cu delegaţia. Ţăranii s’au dus atunci la Patriarhul Sârb din Karlovăţ, deoarece Biserica sa se îngrijea de toţi dreptslăvitorii din Imperiul Austro-Ungar. Deşi i-a primit, şi el era prea înspăimântat de groaza Austro-Ungarilor. Ţăranii i-au răspuns că dacă îi va îndepărta, va da răspuns de aceasta la Judecata de Apoi. Patriarhul s’a hotărât să trimită un preot. Când episcopul Uniat din oraşul învecinat, Mukacievo, a auzit aceasta, s’a dus degrabă la Viena pentru a denunţa faptul, spunând că dacă s’ar îngădui aşa ceva, întreaga sa eparhie ar trece la Dreapta-slăvire, iar el ar rămâne fără slujbă. Denunţul său a fost primit favorabil; această faptă va atârna asupra conştiinţei sale pe veci.

Între timp, ţăranii din Iza au început să-şi ţină singuri slujbele, până ce au putut să treacă pe ascuns graniţa cu Bucovina Românească, unde un preot le-a botezat copiii. Ţăranii au clădit în sat un paraclis, dărâmat însă de soldaţii Unguri, care le-au interzis să se roage împreună. Abia în 1910 Carpatho-Rusia a primit în cele din urmă un conducător duhovnicesc, în persoana Ieromonahului Alexie (Kabaliuk). În acel an a sosit el în sat, ascuns într’o căruţă cu fân.

Părintele Alexie

Acest mărturisitor al Dreptei-slăviri s’a născut la 1 Septembrie 1877 în satul Carpato-rus Iasinie, în evlavioasa familie a unui tăietor de lemne, Ivan Kabaliuk şi a iubitoarei sale soţii Anna. Pruncul, unul dintre cei opt, a fost numit după Sfântul Cneaz Alexandru Nevski. Copilul a început şcoala parohială la vârsta de şase ani şi a arătat bună-cucernicie şi isteţime, citind tot ce putea despre Orthodoxie. Cerceta adesea mănăstirile Dreptslăvitoare din Bucovina învecinată, ca şi mănăstirea Uniată Kiş-Baran. Ca tânăr, şi-a făcut stagiul militar, după care s’a întors acasă, aflându-şi tatăl pe patul de moarte. A mers apoi la Mănăstirea Biskad (Bâşca?), acum în România, pentru a-l întreba pe văzătorul cu duhul Stareţ Arcadie dacă să se căsătorească sau să se călugărească. Răspunsul a fost monahismul.

Pentru că acest suflet simţitor nu putea primi minciunea Uniaţiei, în 1905 şi 1906 Alexandru a cercetat Lavrele de la Kiev şi Pociaev, unde i-a întâlnit pe bătrânul Mitropolit al Kievului, Flavian, şi pe dinamicul Arhiepiscop Antonie (Hrapoviţki), care va juca un rol vital în viaţa Părintelui Alexie. În 1908, se hotărăşte să meargă în pelerinaj la Muntele Athos şi la Ierusalim. A devenit dreptslăvitor în Iulie 1908, la mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon din Muntele Athos şi s’a întors în Rusia ducând ca dar o icoană a Maicii Domnului „A Neşezutei Cântări”, care îl va însoţi pentru tot restul vieţii. La începutul lui 1910, se călugăreşte la mănăstirea Iablocino (acum în Polonia), ia numele de Alexie şi începe studii theologice. La 15 August 1910, din nou cu sprijinul Arhiepiscopului Antonie, este hirotonit ieromonah, cu numele de Alexie. De acolo, a fost chemat în Iza. A slujit aici în taină, precum şi în Mukacievo şi în alte sate.

În patrie, cel dintâi vrăjmaş al Părintelui Alexie – ca şi al identităţii duhovniceşti a Carpato-ruşilor – era Uniaţia. Politica Austro-Ungară de a dezbina şi stăpâni a însemnat despărţirea locuitorilor ţinuturilor de la hotarele Rusiei (înţelesul cuvântului „Ukraina”) de ţară-mamă, Rusia. A însemnat artificiul religios al Uniaţiei, care va duce mai apoi la inventarea unei identităţi naţionale separate, prin „ucrainizare”. Arma aceasta s’a folosit îndeosebi în vestul Micii Rusii (acum Ucraina), cunoscută drept Galiţia, care fusese multă vreme sub influenţă Polonă. Această minciună a fost dată în vileag de către dreptslăvitorii Carpato-ruşi. Numele pe care şi-l dădeau ei înşişi, „Rusini”, arăta limpede că nu erau un neam pe deplin diferit şi că întreaga lor istorie era de fapt parte a Orthodoxiei Ruse. Ei nu sânt „Carpato-ucraineni”, ci Carpato-ruşi. Aşa se explică de ce se temeau într’atât Austro-Ungarii de Orthodoxia Rusă şi încercau s’o înăbuşe.

Nimic nu-l putea însă opri pe Părintele Alexie, nici chinul, nici prigoana. Credinţa sa, râvna şi dorinţa de a-şi sluji poporul erau atât de puternice, încât a lucrat ca strungar, deoarece nu era dispus să trăiască pe seama ţăranilor săraci. Colinda prin toate satele ce se întorseseră la Dreapta-slăvire, slujind tainele, propovăduindu-le şi întărindu-i în credinţă. Doar într’o zi a botezat 200 de copii şi a împărtăşit peste 1000 de credincioşi. Potrivit unei gazete Maghiare, în comitatul Maramureşului, în jurul Izei, peste 14.000 de oameni au devenit orthodocşi.

În doi ani, Părintele Alexie a întemeiat 28 de obşti dreptslăvitoare în felurite sate. A căutat pretutindeni ajutor, ducându-se iarăşi în Athos şi întâlnindu-se acolo cu Patriarhii Constantinopolei şi Serbiei. Prigoanele s’au înteţit, şi Părintele Alexie a fost arestat de mai multe ori. Soldaţii înconjurau bisericile, căutau prin case, confiscau cărţile de rugăciune, icoanele, crucile şi literatura religioasă. Asupra ţăranilor erau impuse dări uriaşe, tot ţinutul era plin de trupe militare, iar paraclisele au fost închise. Cei ce se făceau Dreptslăvitori erau întemniţaţi. Drept răspuns, şi mai multe sate au devenit orthodoxe.

Părintele Alexie era vânat de autorităţile catholice Maghiare ca o fiară sălbatică. La mijlocul lui 1912, a fost silit să treacă mai întâi în Iablocino, apoi în primăvara lui 1913 în Rusia, iar în cele din urmă în America, unde se găsea o mare colonie Carpato-rusă. Acolo, împreună cu Părintele Alexandr Hotoviţki, şi-a continuat lucrarea misionară, iar sute de mii de Carpato-ruşi s’au întors la Orthodoxia strămoşilor lor. De aici, Părintele Alexie a corespondat neîncetat cu turma sa, şi Austro-Ungarii au început să aresteze pe oricine purta vreo scrisoare cu timbru de America. Câteva sute au fost întemniţaţi, printre care toate rudele Părintelui Alexie.

Alţi Sfinţi Mărturisitori

Soldaţii au recurs la chinuri. Dreptslăvitorii erau spânzuraţi de copaci, fără ca picioarele să poată atinge pământul. Astfel, începeau să le sângereze nasul, gura şi urechile. Dacă cei munciţi îşi pierdeau cunoştiinţa, soldaţii aruncau peste ei apă, ca să continue chinul. O femeie din satul Lejie a murit în urma chinurilor. Mulţi au cunoscut „copacul chinurilor”, dar nu s’au lepădat de Dreapta-slăvire. Alţii au fugit în munţi şi păduri.

Astfel, unsprezece fete, învăţate de sora Părintelui Alexie, Vasilisa, s’au făcut în taină monahii. Au plecat în munţi, au ridicat o casă în pădure şi au vieţuit acolo călugăreşte. Soldaţii au aflat cele întâmplate, le-au vânat şi le-au găsit. Le-au silit să se dezbrace şi să stea, îmbrăcate doar în rufărie, în apă îngheţată vreme de două ceasuri, apoi le-au aruncat în temniţă. Numele lor erau: Maria Văcaru, Pelaghia Smolik, Anna Văcaru, Maria Madiar, Pelaghia Tust, Pelaghia Şerban, Parascheva Şerban, Iuliana Azai, Maria Prokun, Maria Dovganici, Anna Camen. În 1910, Dreptslăvitorii, rămaşi fără preot, au căutat ajutor în Rusia. La mănăstirea din Iablocino au fost trimişi mai mulţi candidaţi pentru hirotonie. Printre aceştia se numărau Vasile Camen şi Vasile Văcaru. Ei au fost primiţi în mănăstire cu dragoste. Între timp, oamenii din Iza se adunau să se roage în casa unui sătean, Maxim Procop. În 1913, nepoata sa, Iuliana Procop, a pătimit pentru Hristos, făcându-se sfântă mărturisitoare. Deşi era doar o fetişcană, în 1913 a organizat în sat o mănăstire de maici.

Pe 23 Iulie, în acelaşi an, a început un alt proces în Sighetu Marmaţiei. Aici, procurorul i-a pus sub acuzare pe „Alexandru” Kabaliuc, în vârstă de 36 ani, şi alte 94 persoane, printre care preoţii Grigore Griţac şi Nicolae Sabău, ca şi alţi ţărani din Iza. Părintele Alexie s’a întors de bunăvoie după câteva luni din Statele Unite ale Americii ca să ia parte la judecată, pentru a pătimi împreună cu turma sa. Au fost învinuiţi că au primit ajutor din Rusia Orthodoxă şi de la Muntele Athos pentru a-i converti pe Uniaţi la Dreapta-slăvire, lucru socotit ca trădare de Austro-Ungari.

La proces, Părintele Alexie s’a apărat, spunând că nu au avut nici un interes politic, ci s’au preocupat doar de credinţa orthodoxă; iar dacă va trebui să pătimească din această sfântă pricină, aşa să fie. Procesul a ţinut două luni. În sfârşit, pe 3 Martie 1914, Părintele Alexie a fost osândit la patru ani şi jumătate de închisoare şi amendat. Ceilalţi au primit între trei ani şi şase luni. Auzind sentinţa, Ţarul Rus Nicolae al II-lea i-a dăruit Părintelui Alexie o cruce pectorală de aur pentru mărturisirea sa de credinţă, iar în bisericile din Rusia s’au ţinut slujbe anume.

În timpul procesului, soldaţii au năvălit în Iza şi au prins-o pe Iuliana Procop şi pe celelalte surori de mănăstire. Duse la postul de poliţie, au fost schingiuite şi soldaţii au încercat să le convingă să se lepede de Dreapta-slăvire. Apoi, în plin ger, acestea au fost udate cu apă şi aruncate pe uliţă. Aici, li s’au smuls hainele şi au fost bătute fără milă. Desculţe şi dezbrăcate, au fost târâte aşa prin sat, în speranţa că se vor lepăda de credinţa orthodoxă. Uliţele au rămas goale şi sătenii şocaţi, fără să poate interveni nicidecum. Preotul Uniat, care chemase soldaţii, a poftit-o pe Iuliana să stea de vorbă şi a încercat cu viclenie să o convingă să se lepede de credinţă. Ea a rămas neclintită, deşi chinurile au continuat pentru încă trei luni. Nici una din surorile de mănăstire nu s’a lăsat de credinţa sa dreptslăvitoare.

La începutul lui 1914, trei preoţi au sosit din Rusia, Părintele Amfilohie (Vasile Camen), Părintele Matthei (Vasile Văcaru) şi Părintele Serafim (ucis mai târziu în război). Au fost de îndată arestaţi şi trimişi la centrul local învecinat din Hust. Primii doi au fost puşi sub arest la domiciliu, iar Părintele Serafim a fost trimis în armată. Când a izbucnit Primul Război Mondial, Părintele Amfilohie şi alţi patruzeci de ţărani au fost arestaţi. El a fost condamnat la patru ani de închisoare. Au fost arestate şi Iuliana şi surorile ei întru Hristos, apoi şi ele au fost trimise la Hust. Au fost eliberaţi abia când trupele Ruseşti au intrat în oraş. După retragerea Ruşilor, surorile au rămas credincioase şi se întâlneau noaptea ca să se roage. Drept îndrumător duhovnicesc îl aveau pe Părintele Amfilohie, pe atunci închis la Kosiţe (acum în Slovacia).

În 1917, toată obştea de surori a fost pusă din nou sub arest la domiciliu, însă de data aceasta ele trebuiau să se ducă la postul de poliţie pentru cercetări de trei ori pe zi. În 1918, Iuliana a fost bătută aproape până la moarte. Trupul îi era plin de răni, nasul spart, capul rău învineţit. Bătăile au fost însoţite de discursuri pentru a o convinge să se lepede de Dreapta-slăvire şi de viaţa monahală. Însă au dat greş. Desfigurată şi plină de sânge, Iuliana a fost dusă la beci şi acoperită cu nisip. Nu i s’a îngăduit nimănui să o vadă. În a patra zi, Iuliana a revenit la viaţă. Soldaţii nu se aşteptau să supravieţuiască. A fost dusă la tatăl ei şi s’a chemat un doctor. Ea a refuzat însă asistenţa medicală şi s’a tămăduit în chip minunat. În 1924, Iuliana Mărturisitoarea a fost tunsă în monahism cu numele Parascheva şi a devenit Igumena Mănăstirii din Maramureş. După adormire, a fost îngropată la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Mukacievo.

Mărturisirea credinţei între cele două Războaie Mondiale

După Primul Război Mondial şi năruirea „închisorii popoarelor”, Imperiul Austro-Ungar, Carpato-Rusia s’a găsit în noul stat al Cehoslovaciei. Deşi atrocităţile Austro-Ungarilor luaseră acum sfârşit, acordul de la Saint Germain en Laye din 1919, care dăduse naştere noului stat, nu s’a aplicat cu adevărat. Drept urmare, Carpato-Rusia n’a primit autonomie în cadrul Cehoslovaciei, iar încercările de Uniaţie şi ucrainizare au continuat. Însă cei ce încercau aceasta trebuia acum să dea piept un Părinte Alexie liber.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Părintele Alexie fusese închis şi împuns cu baioneta pentru credinţa sa de către Austrieci. În toamna lui 1919, a fost îngrijit într’un spital din Kiev şi cercetat de Mitropolitul Antonie, marele său admirator. Acesta l-a numit pe Părintele Alexie „un erou” şi, cu cuvinte proroceşti, „un mărturisitor şi mucenic pentru Adevărul lui Hristos”. Toate aceste întâmplări sânt istorisite în volumul IV din Biografia Mitropolitului[2]. După întoarcerea din temniţă şi spital, Părintele Alexie a vieţuit în Mănăstirea Sfântului Nicolae, pe care a întemeiat-o în Iza, lângă biserica în care slujise Părintele Ioann Rakovski. Aici, în 1921, a devenit Igumen. La acea vreme, satele din jurul Izei, Bâstrî, Gorincevo, Uibarovo, Lipcia, Tereblia şi Koşelevo veniseră toate la Dreapta-slăvire. Mulţumită lucrării începute de Părintele Alexie, într’un răstimp relativ scurt, mai bine de o mie de parohii Rusine s’au întors până la urmă la Orthodoxie. Părintele Alexie a fost ajutat în lucrarea sa misionară de doi dintre nepoţii lui Adolf Dobrianski, Alexei Gherovski (1883-1972) şi Gheorghi Gherovski (1886-1959).

De Praznicul Schimbării la Faţă din 1921, Părintele Alexie a deschis lucrările Soborului Bisericii Orthodoxe Carpatho-Ruse. Erau acolo peste 400 de trimişi din toate satele dreptslăvitoare din ţinut. Trimişii au adoptat un statut şi numele oficial de „Biserica Orthodoxă a Răsăritului Carpato-Rusă”. Adunarea a hotărât să rămână în Biserica Sârbă, pe atunci sub strălucitul Episcop Dosithei, ca şi până atunci, mai ales de vreme ce atâţia dintre reprezentanţii Sârbi studiaseră în Rusia, iar Biserica Orthodoxă Rusă din afara Rusiei fusese întemeiată în Serbia.

Capul Bisericii Ruse exilate în Serbia era vechiul ocrotitor al Părintelui Alexie, Mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), care a continuat să-i ajute pe Carpato-ruşi. El a trimis un vestit misionar, Arhimandritul Vitalie (Maximenko), în ţinutul din jurul Presovului (acum în Slovacia). Înainte de Revoluţie, Părintele Vitalie condusese tipografia Lavrei Pociaev. Acum, la nord de Presov, a întemeiat Mănăstirea Sfântului Iov, aducând monahi de la Valaam şi începând publicarea unei gazete numită „Pravoslavnica Carpato-Rusie”. Aceasta a devenit mai târziu ziarul oficial al Bisericii Orthodoxe Ruse din afara Rusiei.

Carpato-ruşii au primit ajutor şi de la seminarul din Bitola (Serbia), îndeosebi de la reprezentaţii săi cei mai de seamă, Părintele (acum Sfântul) Ioan (Maximovici) şi Părintele (acum Sfântul) Iustin (Popovici). Cel din urmă a slujit pentru o vreme ca misionar pe lângă Presov. Cu totul, în Carpato-Rusia s’au stabilit peste 11.000 de Ruşi Albi, printre care Arhimandritul Vasilie Pronin (1911-1997), care mai apoi a primit schima mare. Pe lângă că a fost un mare Stareţ, acesta era şi un strălucit lingvist (vorbea paisprezece limbi) şi geolog, scriind o încă nepublicată „Istorie a Orthodoxiei Carpato-Ruse de la începuturi până în zilele noastre”[3].

Cu toate acestea, Orthodoxia din Carpaţi urma să treacă printr’o altă ispită. De data aceasta, nu era din una din afară, ci dinăuntrul Bisericii – ispita schismei. Noul Patriarh al Constantinopolei de la acea vreme, Meletie Metaxakis, ecumenist şi modernist, începuse să-i susţină pe schismaticii revizionişti Sovietici şi să-i prigonească cu înverşunare pe monahii de la Valaam pentru păzirea calendarului dreptslăvitor şi împotrivirea la revizionismul bisericesc. Ca să-i contracareze pe Sârbii dreptslăvitori, acest patriarh a numit el un episcop al Carpato-Rusiei, Savvatie, având susţinerea guvernului Cehoslovac pro-catholic. Încă o dată, Părintele Alexie, care devenise în 1925 arhimandrit, s’a ridicat în apărarea canoanelor. L-a susţinut pe Episcopul Ceh (acum Sfântul) Gorajd din Biserica Sârbă, iar Biserica Carpato-Rusă a izbutit să respingă pretenţiile moderniştilor. Mulţumită Arhimandritului Alexie, care era episcop în toate privinţele, mai puţin cu numele, a luat fiinţă în 1931 eparhia Mucacievo-Presov.

Biserica Buneivestiri din Hust, ridicată de Părintele Alexie şi sfinţită în 1928.

În ciuda uriaşelor greutăţi, mişcarea dreptslăvitoare Rusină, condusă de Părintele Alexie, a înflorit în perioada anilor 1920 şi 1930. Astfel, potrivit unor statistici din 1936, eparhia Mukacievo-Presov consta în 127 de biserici, avea 138 de preoţi şi 140.000 de credincioşi. Carpato-ruşii se împotriveau artificialului naţionalism Ucrainean, anti-orthodox şi pro-catholic. Părintele Alexie era convins că Carpato-Rusia trebuie să se unească cu o Rusie liberă. El n’a fost doar un aspru nevoitor şi un om de rugăciune, ci şi un conducător al neamului, care a susţinut organizaţii precum Partidul Orthodocşilor Nativi din Rusia Subcarpatică, Partidul Popular Rus pentru Unire şi Blocul Orthodox Rus, acesta din urmă luptând împotriva regimului pro-nazist al Uniatului Augustin Voloşin. El a organizat şi vestitele „Adunări Orthodoxe”, care au luptat în anii 1930 pentru curăţia credinţei, pentru Rusia şi împotriva separatismului Ucrainean. Astfel, în 1937, 83% dintre Carpato-ruşi au votat într’un referendum în favoarea limbii Ruse, respingând aşa-zisa identitate „Ucraineană” silită asupra lor.

După invazia nazistă a Cehoslovaciei din 1938, naţionaliştii Ucraineni din Galiţia au primit susţinere financiară şi politică din partea altui Austriac – Hitler. Conduşi de Uniatul Voloşin, naţionaliştii Ucraineni care-l susţineau pe Hitler au încercat să-i supună pe Rusini la un genocid, trimiţându-i pe mulţi în lagărele de concentrare din Svaliava şi Rahov. Între 1939 şi 1944, Carpato-Rusia a fost luată de Ungaria, la ordinul lui Hitler, iar, după eliberarea ei în 1944, de către Armata Roşie Sovietică, Golgotha Rusinilor s’a dovedit a fi departe de sfârşit.

Mărturisirea credinţei sub Sovietici

În 1944, Carpato-Rusia a fost eliberată de opresiunea nazistă. Înaintea năpastei atheiste, încă o dată, Părintele Alexie a fost cel care a încercat să se împotrivească la ce se întâmpla. La 18 Noiembrie 1944, mai mulţi cărturari, politicieni şi 23 de preoţi dreptslăvitori au luat parte la o Conferinţă Orthodoxă în Mukacievo. Conferinţa, prezidată de Gheorghi Gherovski, a trimis un apel către Stalin, iscălit printre alţii de Igumenul Theofan Sabău, locţiitor al Eparhiei Mukacievo şi Presov, şi de Arhimandritul Alexie. Aceştia cereau formarea unei Republici Autonome Carpatice, pentru toţi Rusinii – „fiii Rusiei”. După ce trăiseră în robia Ungurilor şi a Germanilor vreme de veacuri, până în 1919, ei doreau să se alăture Marii Rusii. Şi, aşa cum drept ziceau, auziseră pentru întâia oară cuvântul „Ucraina” doar în răstimpul cât au făcut parte din Cehoslovacia, când naţionaliştii din Galiţia îşi începuseră propaganda.

Însă în ciuda bravelor strădanii ale Părintelui Alexie, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, atheist şi anti-rusesc, n’a vrut să asculte rugăminţile lor şi i-a trădat pe patrioţii orthodocşi Rusini. Comuniştii Ucraineni, conduşi de Hruşciov, erau împreună cu Stalin, punând deja la punct trecerea Carpato-Rusiei de la Cehoslovacia la Ucraina Sovietică. În acelaşi timp, orthodocşii, aflaţi până atunci sub jurisdicţia foarte susţinătoarei Biserici Sârbe, au fost trecuţi la Patriarhia Moscovei. Dintr’o dată, autorităţile Sovietice au început să închidă şi bisericile Uniate care mai rămăseseră, şi bisericile şi mănăstirile Dreptslăvitoare. Proprietăţile acestora au fost confiscate, la fel ca în Rusia, după 1917. În leagănul Rusiei a început ucrainizarea silită.

Prigoana Sovietică a Carpato-Rusiei a fost poate cea mai mare tragedie din viaţa Arhimandritului Alexie, care a primit schima mare pe 22 Noiembrie (s.n.) 1947. Văzând cruzimea şi necinstea atheiştilor, la 2 Decembrie (s.n.), buna şi darnica sa inimă a încetat să mai bată, la vârsta de 70 de ani. Mulţi spun că a fost otrăvit de Poliţia Secretă. Din fericire, n’a mai trăit să vadă Carpato-Rusia înglobată în Ucraina Sovietică, Rusinii redenumiţi Ucrainieni şi represiunea ce a urmat. Părintele Theofan Sabău, un Rusofil neclintit care ar fi ajuns probabil viitorul episcop de Mukacievo, a dispărut şi probabil a avut moarte mucenicească. Patrioţii Rusini au fost surghiuniţi şi trimişi în Gulag, iar Ucrainizarea silită a început, cu închiderea a 500 de şcoli Rusine. Rusinii erau trimişi în lagăre de concentrare fie şi numai dacă vorbeau limba lor în public. Soldaţii athei ai Armatei Roşii, sosiţi în 1944, nu reprezentau defel Sfânta Rusie pe care o aşteptaseră atâta vreme Rusinii.

Astfel, perfizii Bolşevici au încercat să ucrainizeze populaţia, folosind aceeaşi unealtă ca şi înaintea lor catholicii Austro-Ungari şi naziştii Ucraineni. Cel mai mare prigonitor a fost binecunoscutul Hruşciov, care a cedat în 1954 Crimeea Ucrainei şi a adus mai apoi lumea în pragul unui război nuclear; el declara în 1970 că toate bisericile din Rusia vor fi închise. Statul Sovietic a atacat însăşi leagănul neamului Rus. „Ucraina Transcarpatică”, aşa cum numeau ei Carpato-Rusia, a fost industrializată, iar sistemul ecologic stricat prin despăduriri şi militarizări. Mulţi Rusini („Transcarpatici”) erau siliţi în Ucraina să-şi caute de lucru, iar alcoolismul înflorea în lumpen-cultura Sovietică centralizată. Doar clerul dreptslăvitor a rămas să dea mărturie de identitatea naţională a Rusinilor.

Biruinţa duhovnicească a Carpato-Rusiei

De la căderea Uniunii Sovietice în 1991 şi indepedenţa Ucrainei, s’au răspândit felurite mişcări schismatice. Carpato-Rusia, însă, a rămas credincioasă Orthodoxiei. Peste 500 de parohii şi 20 de mănăstiri de acolo rămân loiale tradiţiei dreptslăvitoare Ruse, iar Carpato-Ruşii caută încă să dobândească autonomia din partea Ucrainei. Astfel, centrul duhovnicesc al Carpato-Rusiei, Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza, condusă de Arhimandritul Stratonic (Legaci), s’a împotrivit şi se împotriveşte cu tărie schismaticei „Patriarhii” Ucrainiene în frunte cu episcopul caterisit Filaret Denisenko de la Kiev, aşa cum a făcut-o şi Stareţul Carpatho-Rus, Schiarhimandritul Vasilie (Pronin).

Aceştia au fost urmaţi în următoarea generaţie de o nouă căpetenie duhovnicească şi naţională, Protoiereul Dimitri Sidor (1955-), arhitect şi rector al noii Catedrale Orthodoxe din Ujgorod, preşedintele patrioticei „Frăţii a Sfinţilor Chiril şi Methodie” a dreptslăvitorilor Rusini, publicist şi traducător al Evangheliei în Carpato-rusă. El a fost susţinut de Igumenul Gavriil (1973-), istoric al Bisericii Orthodoxe din Carpato-Rusia. Amândoi promovează ideea unei zile de prăznuire a tuturor sfinţilor Carpato-Rusiei şi au alcătuit o listă de sfinţi locali.

În 1998, Biserica Orthodoxă Sârbă l-a canonizat pe Episcopul Dosithei, care a făcut atâtea pentru orthodoxia Carpato-rusă înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, în Februarie 1999, la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza, Episcopul Agapit al Hustului (acum al Mukacievului) şi Arhimandriul Stratonic au dezgropat moaştele Schiarhimandritului Alexie (Kabaliuk). Le-au găsit a fi aproape în întregime nestricate. Trupul, pielea şi mantia călugărească erau toate neatinse, şi doar picioarele şi încheieturile se descompuseseră în pământul extrem de umed. Din mormânt a fost luată icoana de la Iviron a Maicii Domnului, pe care Părintele Alexie o adusese cu sine din Muntele Athos. Culorile ei nu s’au şters deloc. A fost un eveniment extrem de important în viaţa duhovnicească a Carpato-Rusiei. Părintele ei duhovnicesc era neatins, ca şi idealul ei duhovnicesc.

Canonizarea sa a avut loc la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Iza pe data de 21 Octombrie 2001, în prezenţa Înalt Preasfinţitului Mitropolit Vladimir al Kievului şi a toată Ucraina, a multor alţi episcopi şi a aproape douăzeci de mii de credincioşi. Titlul său este de „Apostol al Carpato-Rusiei”. Evenimentul are o însemnătate extraordinară, deoarece reprezintă un punct de cotitură în viaţa Carpato-Rusiei. Aduce la viaţă întreaga regiune, nu ca vreun ţinut schismatic şi naţionalist al Uniaţiei Galiţiene din Ucraina de vest, ci ca un centru Dreptslăvitor. Proslăvirea sfântului mărturisitor Alexie îl vădeşte drept căpetenie a neamului Rusin, un adevărat „Apostol”, şi arată că aceştia sânt fii adevăraţi ai Orthodoxiei Ruse, credincioşi predaniei şi menirii lor istorice.

Sfântul Alexie, Apostolul Carpato-Rusiei

Măreţul concept al unirii cu Maica-Rusia este încă viu în Carpato-Rusia. Această insulă unică de tradiţie dreptslăvitoare Rusă în Europa, care a dăinuit prin vărsare de sânge şi rugăciune, nu poate fi trecută cu vederea. După năpastele catholicismului Maghiar şi islamismului Tătar, ale Uniatismului Austro-Ungar şi modernismului Cehoslovaco-Constantinopolitan, ale fascismului Germano-Maghiar şi comunismului Sovieto-Ucrainian, s’a ivit şi pentru neamul Rusin un prilej ca să-şi afle calea. Conducător duhovnicesc pe această cale le va fi pururea Apostolul lor, sfântul celui de-al douăzecilea veac, Schiarhimandritul Alexie, împreună cu sfinţii mărturisitori care s’au luptat şi au pătimit cu dânsul. Această canonizare, cu siguranţă, este doar începutul proslăvirii cetei sfinţilor Carpato-ruşi şi a rupt zidul de tăcere despre Carpato-Rusia.

Concluzie: Însemnătatea duhovnicească a Orthodoxiei Carpato-ruse

Pe o scară mai largă, se pune astăzi problema soartei obşteşti a Orthodoxiei Ruse din afara Rusiei. Astăzi, în întreaga lume se găsesc insule de Orthodoxie Rusă, vorbind chiar şi limbi diferite. Credincioase Predaniei şi calendarului dreptslăvitor, ele sânt ameninţate din toate părţile, aşa cum a fost şi Orthodoxia Carpato-rusă de-a lungul veacurilor. Ele sânt primejduite de catholicism şi islamism, uniatism şi modernism, fascism şi comunism, de tot felul de născociri ale omului, de toate „-ismele”. Cu toate acestea, aceste insule ale tradiţiei dreptslăvitoare Ruse dăinuiesc în cetăţile şi oraşele Europei de Apus, ale Americii de Nord şi de Sud, ale Australasiei şi ale Ţării Sfinte. Luptând cu cancerul duhovnicesc al revizionismului, ele dau mărturie de virtutea credincioşiei. Dacă Orthodoxia poate dăinui în afara Rusiei, aşa cum a făcut-o vreme de o mie de ani în Carpato-Rusia, atunci şi noi, toţi ceilalţi, ar trebui să ne îmbărbătăm de la pilda acestora şi să facem asemenea.

Sfinte Părinte Alexie şi toţi Mărturisitorii Carpato-Rusiei, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Pr. Andrew Phillips

Traducere: Radu Hagiu

---

[1] Este vorba de ţinutul istoric al Maramureşului (rus. Maramoroş), pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, cu capitala la Sighetu Marmaţiei (rus. Maramoroş Sighet); acesta se regăseşte astăzi în conţinutul a cinci raioane din Ucraina şi nordul judeţului Maramureş. Conform unui recensământ, în 1910 44,6% din populaţie erau „Rusini” (Carpato-ruşi) şi 23,6% erau Români. (n.tr.)

[2] Alcătuită de Episcopul Nicon (Rkliţki) şi publicată la New York în 1958, pp. 281-285. (n.a.)

[3] Vezi lucrarea „Vasili Pronin”. Ea constă în materiale pregătite pentru eventuala canonizare a Părintelui Vasilie, adunate de Protoiereul Dimitri Sidor şi publicate de Lia şi Maria Beloviciovi, Bratislava, 1999.

Leave a Response »

 

Scurtă viaţă a Stareţului Sofronie marţi, Aug 5 2008

Sofronie (Saharov)

Arhimandritul Sofronie (Saharov), sau Stareţul Sofronie, este cunoscut ca ucenic şi biograf al Sf. Siluan Athonitul, precum şi ca acela care a compilat şi îngrijit scrierile Sf. Siluan; a întemeiat Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex (Anglia).

Viaţa

Anii de început

Pe 31 Septembrie 1896, s-a născut în Rusia Serghei Simeonovici Saharov, din părinţi ortodocşi. De mic copil, Serghei se ruga zilnic, amintindu-şi mai apoi că se ruga şi 45 de minute fără se oprească. Încă copil fiind, Serghei a cunoscut Lumina cea Nezidită. Citea foarte mult, inclusiv mari clasici ruşi precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin.

Având un deosebit talent artistic, Serghie a studiat la Academia de Arte între 1915 şi 1917, iar apoi la Şcoala moscovită de Pictură, Sculptură şi Arhitectură între 1920 şi 1921. Serghei întrebuinţa arta ca pe un mijloc “cvasi-mistic” de “descoperire a vecinicei frumuseţi”, “trecând dincolo de realitatea prezentă… în noi zări ale fiinţării”. Mai târziu, acest lucru îl va ajuta să deosebească între lumina minţii omeneşti şi Lumina cea Nezidită a lui Dumnezeu.

În această perioadă, a studiilor de la Şcoala din Moscova, Serghei vede concentrarea Creştinismului pe dragostea personală ca fiind ceva inevitabil mărginit; cade din Ortodoxia tinereţii sale şi se afundă în mistica religiilor indiene, bazată pe Absolutul impersonal.

În 1921, Serghei părăseşte Rusia: în parte, pentru a-şi urma cariera artistică în Europa Apuseană, în parte din pricină că nu era marxist. După ce, iniţial, merge în Italia, se duce la Berlin şi, în cele din urmă, se stabileşte la Paris, în 1922.

Paris

• 1922: Soseşte la Paris. Expoziţii de artă care atrag atenţia presei franceze.

Se simte frustrat de neputinţa artei de a exprima curăţia.

Vede cunoaşterea raţională ca fiind neputincioasă de a da un răspuns la cea mai mare întrebare, problema morţii.

• 1924: Dându-şi seama că porunca lui Hristos de a-L iubi deplin pe Dumnezeu nu era psihologică ci ontologică, fiind singura cale de a te apropia de Dumnezeu, şi că nevoia dragostei de a fi personală, Serghei se întoarce la Creştinism în Sâmbăta Mare. Experiază Lumina Nezidită (cu o putere nemaiîntâlnită până la sfârşitul vieţii sale) şi se distanţează de arta sa.

Institutul Teologic Ortodox Sf. Serghie debutează. Serghei este printre cei dintâi studenţi. Îi are ca profesori pe Pr. Serghei Bulgakov şi Nikolai Berdiaev; deşi amândoi l-au influenţat pe Serghei, problemele fiecăruia (sofiologia şi respectiv anti-ascetismul) au limitat influenţa avută asupra lui Serghei.

• 1925: Găsind nemulţumitor studiul formal al theologiei, Serghei părăseşte Institutul şi Parisul pentru Muntele Athos.

Muntele Athos

• 1926: Păr. Sofronie ajunge în Athos şi intră în Mănăstirea rusă a Sf. Panteleimon, dorind să înveţe cum să se roage şi cum să aibe o atitudine dreaptă faţă de Dumnezeu.
• 1930: Păr. Sofronie este hirotonit diacon de către Sf. Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jicei. Devine ucenic al Sf. Siluan Athonitul, care a avut cea mai mare înrâurire asupra Păr. Sofronie. Deşi Sf. Siluan nu avea o theologie sistematizată formal, theologia sa trăită l-a învăţat pe Păr. Sofronie tomuri întregi, care vor fi mai apoi sistematizate de Păr. Sofronie.
• 1932-46: Păr. Sofronie poartă o corespondenţă cu Pr. David Balfour, un romano-catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoştinţele Păr. Sofronie în mulţi Părinţi ai Bisericii şi îl silesc să îşi articuleze gândirea theologică, dovedind deosebirile dintre gândirea Apuseană şi cea Răsăriteană. Gândirea ulterioară a Păr. Sofronie va dezvolta aceleaşi subiecte abordate în această corespondenţă.
• 1938: Adormirea Sf. Siluan (24 Septembrie). Urmând poveţelor Sfântului Siluan, Stareţul Sofronie părăseşte mănăstirea şi se duce să vieţuiască în pustia athonită; pentru început la Karulia, apoi într-o peşteră de lângă Mănăstirea Sf. Pavel.

Al Doilea Război Mondial a fost o vreme de rugăciune atât de puternică, încât sănătatea Păr. Sofronie a şubrezit, învăţându-l interdependenţa întregii omeniri.

• 1941: Păr. Sofronie este hirotonit preot, şi devine duhovnic al multor monahi athoniţi.

Paris, din nou

• 1947: Împrejurările (poate şi pentru a publica scrierile Sf. Siluan, poate şi pentru a-şi încheia studiile theologice, poate şi din pricina sănătăţii şubrezite, poate şi din pricina greutăţilor avute în Athos ca ne-grec după al Doilea Război Mondial) l-au silit pe Stareţul Sofronie să se mute la Paris. Balfour îl ajută să primească un paşaport.

Facultatea Sf. Serghie îi îngăduie Stareţului Sofronie să participe la toate cursurile, potrivit nevoilor sale; însă, la sosire, acest lucru este împiedicat de stăruinţele facultăţii asupra Stareţului Sofronie de a-l face să tăgăduiască, fie şi prin tăcere, existenţa harului în Patriarhia Moscovei, lucru pe care refuză să-l facă.

Stareţul Sofronie se stabileşte la Casa Rusească, un azil de bătrâni din St. Genevieve-des-Bois, ajuntându-l pe preotul de acolo şi fiind duhovnic. Suferă o operaţie majoră de ulcer la stomac.

• 1948: Stareţul Sofronie publică o primă ediţie şapirografiată a Stareţului Siluan. În ea, Stareţul Sofronie trasează principiile theologiei Sf. Siluan, şi explică multe concepte fundamentale (rugăciunea pentru lumea întreagă, părăsirea de Dumnezeu şi ideea legăturii existente între toţi oamenii).
• 1950: Stareţul Sofronie lucrează împreună cu Vladimir Losski la Messager de l’Exarchat du Patriarche Russe en Europe Occidentale până în 1957. Losski îi influenţează gândirea Stareţului Sofronie asupra multor probleme contemporane şi completează lucrările Stareţului Sofronie asupra theologiei Treimice şi aplicarea ei la Biserică şi omenire; Losski, însă, nu vorbea despre o fire omenească îndumnezeită, nici despre conceptul părăsirii de Dumnezeu într-un mod pozitiv, aşa cum a făcut-o Stareţul Sofronie.
• 1952: Stareţul Sofronie publică o a doua ediţie a Stareţului Siluan. Această carte i-a făcut vestiţi pe Sfântul Siluan şi pe Stareţul Sofronie, şi include o introducere theologică la scrierile Sf. Siluan, din pricina afirmaţiei lui Losski că nu găsise nici o valoare theologică în scrierile Sfântului.

Essex, Anglia

• 1958: Mai multe persoane se adună în jurul Stareţului Sofronie, trăind lângă el şi căutând viaţa monahală. Este vizitată o proprietate din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
• 1959: Se alcătuieşte obştea de la Sf. Ioan Botezătorul, sub Mitropolitul Antonie (Bloom) al Surojului. Mănăstirea cuprinde monahi bărbaţi şi femei, în număr de şase.
• 1965: Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie, trece sub omoforul Patriarhia Ecumenică. Mai apoi, Patriarhia Ecumenică va înălţa mănăstirea la rangul de Stavropighie.
• 1973: Publicarea unei traduceri mai complete a Monk of Mt. Athos (viaţa Sf. Siluan).
• 1975: Publicarea Wisdom of Mt. Athos (scrierile Sf. Siluan).
• 1977: His Life is Mine este publicată.
• 1985: We Shall See Him As He Is (Vom vedea pe Dumnezeu precum este) este publicată, stârnind reacţii amestecate: Apusului i-a plăcut în general cartea, ruşii în general au criticat-o. Unele critici au fost atât de aspre, încât acestea, împreună cu starea de boală, l-au descurajat pe Stareţul Sofronie de la a mai scrie alte cărţi.
• 1987: Patriarhia Ecumenică îl proslăveşte pe Sf. Siluan Athonitul.

Întâmplări de la adormirea sa şi ulterioare

Mănăstirea a fost înştiinţată că singura posibilitate de a îngropa persoane pe pământurile ei era de a construi o criptă subterană; au început lucrările la aceasta, Stareţul Sofronie spunând că nu va muri până ce mormântul nu va fi gata. Apoi, spunându-i-se că data preconizată de încheiere a lucrărilor este 12 Iulie, Stareţul Sofronie a zis: “sunt gata”. În data de 11, Stareţul Sofronie a murit; pe 14 a avut loc înmormântarea, la care au luat parte monahi din întreaga lume. Atunci când Păr. Sofronie a murit, în mănăstire erau 25 de monahi, număr care a rămas neschimbat de atunci.

Maica Elisaveta, monahia cea mai în vârstă, a murit la scurtă vreme, pe data de 14. Acest lucru s-a petrecut potrivit cuvintelor Stareţului Sofronie, că el va muri cel dintâi, iar ea va muri după scurtă vreme.

On Prayer (Despre rugăciune), o carte cuprinzând scrieri ale Stareţului Sofronie legate de rugăciune – îndeosebi Rugăciunea lui Iisus – a fost publicată postum.

Cărţi

• Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999; Schitul Lacu, 2000.
• Cuviosul Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
• Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
• Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, Bucureşti, 2005.
• Despre rugăciune, Schitul Lacu, 1998.
• Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997.
• Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002.
• Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.
• Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu – Scrisori de la Athos (către D. Balfour), Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.

Biografice

• Hristos, calea vieţii noastre – Darurile teologiei Arhimandritului Sofronie de Arhimandrit Zaharia, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2003
• Iubesc, deci exist de Ieromonah Nicolae V. Saharov, Editura Deisis, Sibiu.

Citate

“Nimenea pe acest pământ nu poate fugi de suferinţe; şi deşi suferinţele trimise de Domnul nu sânt mari, oamenii şi le închipuie mai presus de puterile lor şi sânt zdrobiţi de ele. Aceasta se întâmplă din pricină că nu-şi smeresc sufletul şi nu se încredinţează voii lui Dumnezeu. Însă Domnul Însuşi îi călăuzeşte cu harul Său pe cei ce se predau voii lui Dumnezeu şi duc toate cu tărie, pentru Dumnezeul pe Care atâta l-au iubit şi împreună cu Care pururea se proslăvesc. Cu neputinţă este a scăpa de necaz pe lumea aceasta, însă cel ce se predă voii lui Dumnezeu duce cu uşurinţă necazul, văzându-l; ci punându-şi în Domnul credinţa, aşa trece necazul său.”

“Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) sânt pentru mine un tot al vieţii.” – Scrisoare către D. Balfour, 21 August 1945.

“Dacă este să lepezi Simvolul Credinţei orthodox şi experienţa nevoinţei agonisită prin veacuri de viaţă în Hristos, atunci din cultura orthodoxă nu mai rămâne decât grecescul [glas] minore şi tetrafonia rusă.” – Scrisoare către D. Balfour.

“Sânt dăţi ştiute când Fericitul Stareţ Siluan vedea în rugăciune ceva depărtat ca şi cum s-ar fi petrecut în apropiere; când a văzut viitorul cuiva, sau când i s-au descoperit tainele cele adânci ale sufletului omenesc. Mai trăiesc încă mulţi oameni care pot da mărturie de acestea pentru ei, însă el niciodată n-a dorit-o şi niciodată nu i-a dat mare însemnătate. Sufletul său era afundat pe deplin în rugăciunea pentru lume, şi în viaţa sa duhovnicească preţuia această dragoste mai presus de toate.” — Viaţa şi învăţăturile Stareţului Siluan.

Resurse online

În română:

• Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe – traducere de Ieromonah Rafail (Noica)
• Din învăţăturile Sfântului Siluan – traducere de Ieromonah Rafail (Noica)
• Din viaţă şi din Duh
• Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice
• Cunoaşterea lui Dumnezeu prin asemănarea cu Hristos în atot-omenirea Sa – traducere de Ieromonah Rafail (Noica)
• Arhimandritul Sofronie
• Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov

În engleză:

• http://sophrony.narod.ru/indexe.html
• http://sophrony.narod.ru/texts/necrolog1.htm
• http://sophrony.narod.ru/texts/chapt1.htm

Legături externe

• Amintiri despre Stareţul Sofronie, de Dimitria Daviti.
• Interviu în lb. engleză cu Mitropolitul Ierothei despre Stareţul Sofronie, extras din revista Divine Ascent.

Traducere după en.orthodoxwiki.org de Radu Hagiu; material publicat iniţial pe ro.orthodoxwiki.org.

Leave a Response »